XXIII: CĂLDURĂ MARE, ÎNCĂ. PE VIITOR ÎNSĂ, ASTRELE NE PREGĂTESC O MARE SCHIMBARE...

Night Scene by Kevin Davies
Aproape în fiece zi văd la TV cîţiva “profesionişti-de-la-meteo” disperaţi că nu-i suficient de cald pentru ei şi oasele lor, se vaită ca nişte babe. Orice fir de vînt ori strop de ploaie îi panichează pînă la lacrimi, o superbă ploaie de vară îi deprimă. “Vreme frumoasă” e pentru ei, probabil, doar în Sahara… Bănui că au o conexiune neuronală de genul “vreme caldă = vreme frumoasă”, prin bulbul rahidian, pe lîngă centrul respiraţiei, dacă renunţă la ideea asta riscă să se sufoce instantaneu. Ori o fi incapacitatea de-a se termoregla a unei întregi generaţii care are stronţiu în loc de calciu prin oase. Suveniruri de la Cernobîl...
Astrele v-aduc veşti “proaste”, susţinînd că următoarea sută de ani va fi marcată de o scadere continuă a temperaturilor medii, iar ăsta nu-i decît începutul. Sînt şi unii meteorologi de aceeaşi părere. Se pare că experimentăm zilele astea ultimele momente consecvente de caniculă pentru o bună bucată de vreme de-acum înainte. Presupun că cei sus-menţionaţi se vor adapta sau, dacă nu, vor dispărea precum dinozaurii… Sînt răutăcios. So much about “Te Global Warming”, gogoriţa ultimilor douăzeci de ani...
Lunile astea Pluto a făcut un pustiu de bine (dînd apă la moară miorlăiţilor ălora de la TV) şi a retrogradat puţin în zodia Săgetătorului, de aia încă e caniculă. Vremea se va mai răci un pic, odată cu primele zile de toamnă, dar nu destul să se vadă clar că încălzirea globală e un big shit. Spre sfîrşitul anului (noiembrie) Pluton intră de tot în Capricorn (zodia cea mai rece) şi asta, cumulat cu Jupiter în Capricorn şi-apoi în Vărsător (altă zodie rece deci) în ianuarie, ţinînd cont şi că Saturn va fi în continuare în Fecioară, vom avea o iarnă rece şi cu multă zapadă, aşa cum n-am mai avut de mult. Peste încă un an, cînd Jupiter va ajunge în Peşti, zăpezile vor fi şi mai mari încă.
Se va mai încălzi un pic vremea prin martie (cînd intră Marte în Săgetător) – vine primăvara, e oarecum firesc. Dar în principiu temperaturile vor coborî, an după an. Peste vreo şapte anişori, cînd Saturn va intra împreună cu Pluton în Capricorn, efectiv ne va îngheţa curu’. Va fi un ger uscat atunci, minime istorice de temperatură, eu zic să vă pregătiţi. O situaţie asemănătoare a fost în jurul anului 1800, atunci Pluton era tot în Capricorn iar Saturn tot în Fecioară.

Şi-o altă veste tare: din punct de vedere astrologic tocmai am intrat în Era Vărsătorului (zodie rece şi umedă), după aproximativ 2500 de ani vom intra în Era Capricornului (zodie rece şi uscată), în care vom petrece următorii 2500 de ani. Abia apoi va urma o încălzire puternică, în Era Săgetătorului. Deci friguroşii vor mai avea “un pic” de aşteptat, pînă atunci. Trust me, ştiu toate astea din “sursă verificată” :D ...

DOUĂZECIŞIDOI: 23 AUGUST, O SĂRBĂTOARE (APROAPE) UITATĂ

Ultima defilare: 23 august 1989                                 &                                "Casa Radio"
Cîndva ziua asta era o sărbătoare proeminentă, cu o profundă semnificaţie, acum a uitat-o aproape toata lumea.
Istoriceşte vorbind, totul a pornit de la decizia conducerii ţării de atunci, în anul de graţie 1944, de-a rupe alianţa cu Axa (Germania + Italia + Japonia) şi-a trece de partea Aliaţilor (Anglia + SUA + URSS), într-un moment cînd războiul începuse să meargă prost pentru Axă. Decizie de conjunctură, aproape la fel de discutabilă ca şi intrarea în război de partea Axei. După război ţara noastră, sub ocupaţie sovietică, a sărbătorit an de an această zi ca sărbătoare naţională, inventîndu-i permanent noi semnificaţii, în funcţie de prioritaţile de moment. Eu am prins doar două:”Insurecţia armată, antifascistă şi antiimperialistă”, cînd eram copil, apoi, spre finalul erei ceauşiste: ”Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”. În timp, deci, s-a “estompat” contribuţia armatei şi s-a pus accent pe caracterul social şi naţional. A, da, şi pe ideea de eliberare socială – de parcă vreun război s-a ocupat vreodată de aşa ceva… Trei zile “libere” – defilări, armată, mulţime, popor.
Ţin minte în mod deosebit ultima defilare, din 1989: oamenii din orăşelul meu, printre care şi fratele meu mai mare, s-au trezit cu noaptea-n cap şi s-au suit pe la patru dimineaţa în autobuzele parcate în faţa Primăriei, pe bază de liste nominale, plecînd apoi spre Bucureşti. Au stat în picioare, în soare, pe-o caniculă cam ca acum, pînă pe la ora două după-amiaza, cînd le-a venit rîndul să defileze prin faţa lui ceauşescu. Defilarea a avut loc pe un bulevard neterminat, prin faţa unor blocuri neterminate – dar cu faţada văruită în grabă şi cu geamuri, apoi prin faţa viitorului Muzeu al PCR, un şantier şi acela, nefinalizat niciodată (cunoscut apoi, pentru o bună bucată de vreme, sub numele de Casa Radio).
Acolo, în clădirea aia, într-un balcon alcătuit din schele şi făţuit în grabă, balcon care nu mai există de mult, a asistat ceauşescu la ultima defilare din viaţa lui. N-a fost de bun augur pentru el. Acum acolo bate doar soarele şi vîntul. Pentru încă o vreme.

OAMENII RĂI EXISTĂ, NU SÎNT UN MIT!

Răutate, Uscăciune... Ţepi
Da, există oameni răi, periculos de răi. Am întîlnit în întreaga viaţă numai cîţiva oameni de felul ăsta. Sînt rari, fiindcă perfecţiunea e rară, pe pămîntul pe care călcăm, atît în bine, cît şi în rău. Iar ei sînt atît de aproape de perfecţiune…
* Un soi este “Omul Ţepos”. Pare că ştie ce spune, pare că ştie secretele universului, stă călare pe ele. Şi cînd colo, încearcă să te-ncalece pe tine, de fapt. Genul care mănîncă cuie şi scoate pe partea cealaltă, la minut, sîrmă ghimpată, ruginită gata.
Dacă te prinzi cu cine ai de-a face, eu zic să-l înjuri, cu vorba bună n-o scoţi la capăt cu el.
* Alt soi este “The Guru”. Am întîlnit doi de soiul ăsta pînă acum, m-a ajutat Dumnezeu şi-am scăpat. Ăştia au cheia înaintării şi mîntuirii tale spirituale chiar la ei, în buzunarul din spate al blugilor soioşi (cazul unu) ori al pantalonilor de trening (cazul al doilea). Dacă îţi pierzi multă vreme pe lîngă domniile lor te vor umfla de idei şi de ceaiuri, nici nu ştiu care din ele sînt mai bune spălătoare de creier. Eu am scăpat fără sechele, de fiecare dată, dar n-am intrat prea adînc în problemă şi-am mai avut şi noroc, pe deasupra. Alţii n-au avut atîta baftă şi-au suferit ani de-a rîndul, centrifugaţi din comédie la o viteză prea mare. Unii nu şi-au revenit complet niciodată.
Cum scapi de ei?... Păi mai întîi trebuie să vrei să scapi, asta-i cam dificil, cu vrutul, cînd ai fost spălat pe creier deja. Singura ta speranţă e că materia cenuşie se spală mai greu, deci daca te duce creieraşu’, vei scăpa. Ca peste tot, cei slabi vor rămîne în urmă. Cum zicea una dintre bunicile mele: “Păcatele tinereţii, maică…”
* Al treilea soi de om rău e cel îmbrăcat în piele de şef, “Managerul-Fără-De-Suflet”. Inteligent peste medie, fără umbră de morală şi dotat cu vaste disponibilităţi financiare, un individ ca ăsta încearcă să-i transforme pe cei de sub el în sclavi pe plantaţie, dispunînd discreţionar de timpul, de munca şi de creativitatea lor, la orice oră din zi şi din noapte. Anulîndu-le voinţa. Strivindu-i. Ştiu cazuri concrete de angajaţi subjugaţi îmbolnăvindu-se grav, unii psihic, alţii făcînd boli fizice grave, desigur, tot pe fond psihic. Legume aproape, la treizeci de ani, revenindu-şi cu greu, ca dintr-un coşmar. Observaţia mea ©: "Copiii rîzgîiaţi ajung manageri pretenţioşi".
Soluţia?... Să-ţi pui CV-ul la punct, să-i dai drumul să umble şi-atunci cînd găseşti ceva – să fugi cît poţi, să fugi ca de dracu’ de sub un asemenea om. Cît mai poţi umbla pe picioarele tale.

Mai grav este că imediat ce-o sa scapi de oricare din oamenii răi de mai sus, se va găsi cineva să-ţi ia locul. Există naivitate, există masochism, există prostie. Iar ei vor profita de toţi şi de toate, fără cea mai mica umbră de regret. Considerînd că totul li se cuvine.

DOUĂZECI: GENERAŢIA “X” – GENERAŢIA INVIZIBILĂ

”The Time Has Come For Those Who Are Different To Stand United”
Percepută ca atare abia de curînd, generaţia din care fac parte a început să iasă la lumină discret, lăsînd la vedere numai “vîrful aisbergului”. De ce “Generaţia Invizibilă”? Pentru că mă uit în jur şi văd maxim o zecime din vechii mei colegi de facultate, restul sînt împrăştiaţi în întreaga lume. În întreaga lume civilizată şi avansată tehnologic adică – şi peste tot au ajuns în funcţii-cheie. “Discreţia” acestei generaţii este cu atît mai evidentă dacă luăm în considerare faptul că au fost mai mulţi decît ceilalţi – şi decît generaţia anterioară, şi decît cea cea care a urmat, datorită anomaliilor sociale precum mult-hulitul decret anti-avort dat de ceauşescu (am scris cuvintele astea special cu litere mici, să ştiţi că am voie, fiind produsul direct al acestei anomalii). Ceea ce a “uitat” să facă societatea care i-a obligat să existe, a fost să le asigure acces la învăţămîntul superior, de exemplu, stau mărturie tuturor că locurile în facultăţi nu s-au suplimentat, în fata valului aproape dublu de absolvenţi de liceu din acea vreme. Societatea comunistă n-avea nevoie de intelectuali, nimic nou aici. După revoluţie (iarăşi litere mici asumate..), cei din Generaţia X au auzit de protecţie socială, case ieftine pentru tineri etc. însă majoritatea lor n-au avut parte de ele. Generaţia X s-a descurcat (şi se descurcă încă) pe cont propriu. “Prin noi înşine”, iată cît de bine se potriveşte sloganul liberal acestei generaţii.
Studiul ăla de marketing vehiculat prin presă este în bună parte bullshit, trust me – vă spune asta un mare (fost) fumător de Carpaţi şi mare (fost si actual) mîncător de Eugenia şi Ciocolată cu Rom. Nu, nu cumpăr produsele după ambalaj – asta e o chestiune de (lipsă de) IQ, părerea mea… Da, îmi place Phoenix şi îl respect pe Maestrul Florin Piersic, dar nu sînt idolii mei. Queen mai degrabă… Generaţia X e workohoolică şi nu suportă comunismul – aici m-aţi prins...

Eu cred că Generatia X abia de-acum va ieşi la lumină, abia de-acum se va afirma. Pînă acum a stat precum vinul bun, în butoaie, cîştigînd arome nepreţuite. Cîştigînd valoare. Oare sînteţi pregătiţi pentru noi?...

XIX: MANAGERIATUL - STARE DE SPIRIT

“Scule” de management: laptop (cu mouse – “ardei iute”), mobil, sabie :P
Ce bine e cînd ai în buzunar o carte de vizită pe care scrie manager, respiri brusc mai uşor, ţii spatele drept şi mergi mai ţanţoş pe stradă. Dacă te roade însă curiozitatea intelectuală de-a căuta la rădăcina cuvintelor te vei dumiri că to manage înseamnă a aranja / a descurca, deci manager înseamnă descurcăreţ. Prozaic, nu-i aşa, iată încă un exemplu în care traducerea în neaoşa limbă română distruge misterul cuvintelor. Auzi tu, descurcăreţ, parcă îţi creşte cocoaşa la loc şi-ncepi pe nesimţite să-ţi tîrşîi picioarele.
Îţi trebuie talent şi perseverenţă să fii un bun manager dar mai ales trebuie să fii gata să accepţi că vei fi privit cu totul altfel de cei ce ţi-au fost (pînă acum) colegi ori prieteni. Asta dacă vei mai avea vreun prieten de-acum înainte, de tine depinde chestiunea asta de fapt. Puterea e-o băutură care se urcă pe nesimţite la cap şi te-ajută să uiţi rapid de unde-ai plecat. Toţi cei din jur vor deveni brusc lipsiţi de importanţă, simpli pioni supuşi capriciilor tale, sacrificabili la o adică. Fiind campion la a-ţi găsi scuze, vei găsi justificare pentru orice gest vei face, oricît de egocentric ar fi. Pe măsură ce egoul tău (inevitabil) va creşte, cei din jur vor simţi asta din ce în ce mai acut şi-n scurtă vreme nu te va mai contrazice nimeni, vei avea dreptate orice le-ai spune. Asta cînd ţi se va urca, inevitabil, manageriatul la cap.

Dacă vei depăşi momentul ăsta critic şi vei mai avea încă prieteni, atunci poate vei avea o şansă reală să se-aleagă ceva de capul tău. Dacă nu ca manager, atunci cu certitudine ca om.

OPTÎŞPE: CUM SĂ-ŢI ALEGI (ORI NU) PRIETENII. PRIETENE, CARE EŞTI (ORI CARE AI PUTEA SĂ FII)

"We are friends... :)"
Se zice că familia nu ne-o alegem, ne e data la naştere de regulă, împreună cu “kitul standard de instalare” (îmi place cum sună chestia asta). Desigur, există excepţii – nu-i aşa, întotdeauna există excepţii. Nici rasa, sexul, religia ori ţara în care trăim nu sînt pe-alese, deşi – of course, în extremis – unii dintre noi, nemultumiţi de situaţie, încearcă să le schimbe pe-astea din urmă. Unii chiar reuşesc. Excepţiile, desigur.
Însă prietenii – oare pe ăştia cum îi alegem? Aici nu prea putem vorbi de predeterminare, “e prietenul meu fiindcă s-a nimerit să fie pe-acolo, prin preajmă” – ăsta nu-i un argument serios. Colegii (de orice fel) nu ne sînt în mod necesar prieteni. Adesea îi numim prieteni, în mod greşit, pe cei ce ne plac ori pe care-i plăcem noi, fără să ţinem cont de alte criterii. Ei nu ne susţin cînd ne arde buza, la greu. Ei sînt de fapt “slăbiciunile noastre cu chip de prieteni”.
Poate c-ar trebui să-i alegem după criterii clare. Eu aş propune ca “pretendenţii” să se-nscrie numai pe bază de voluntariat, adică în primul rînd să fie disponibili de-a fi prieteni, de-a dărui ceva din sufletul lor. Apoi ar trebui verificate principiile, alea două sau trei importante după care ne ghidăm întreaga viaţă, să fie aceleasi la amîndoi. Abia acum vine rîndul “plăcutului” – e important şi ăsta, placutul, doar nu vrei să stai nas în nas, toata ziua, cu un prieten nesuferit. Pentru oamenii destupaţi – zic eu (pentru mine, at least) vîrsta, sexul, rasa, naţionalitatea – nu sînt criterii, pur şi simplu nu sînt. Nici pentru prietenii mei.
Aş mai adăuga un criteriu, destul de important (cel puţin) pentru mine: IQ-ul. Să te ferească Dumnezeu de prietenul prost, asta-ţi urez din toată inima, cititorule. Am văzut obraji crăpînd de ruşine pentru un prieten idiot, cred că şi voi aţi văzut ori păţit – nu se poate să nu. Ne-o facem singuri să ştiţi, nu mai avem nevoie de “ajutorul” duşmanilor, ne “descurcăm” singuri adică alegîndu-ne prieteni proşti. Pe scurt, eu i-aş testa :P

“Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el aflat-a comoară.” – cuvinte greu de contestat. Să ştiţi că eu am mulţi amici şi colegi dragi la care ţin. Am şi prieteni – puţini, dar buni. Am încercat să le fiu şi eu prieten bun, la rîndul meu. Mi-am oferit prietenia de cîteva ori în viaţă (ocazii numărate pe degete) – uneori oferta mea a fost bine primită, alteori a fost refuzată. I can live with that.
Voi cum staţi, dragilor? :)

XVII: ÎN CĂUTAREA INTUIŢIEI PIERDUTE (SOMEWHERE, IN THE DARK AGE)

Myszka @ Wave Gotik Treffen 2007 © Jason Juta
Nu, n-am intuiţie. Mă uit ca un bou la cîte-o imagine, de pildă şi mă gîndesc ce poate să-nsemne, ce-a vrut să zică ăl’ de-a pus-o acolo. Mă simt penibil, ca o pasăre kiwi pusă să zboare. Mic şi ţepos. Da, păsări fără de aripi ţopăind pe pămîntul ferm al logicii, asta sîntem, lipsiţi de aripile intuiţiei care ne-ar putea da acces la o altă dimensiune a existenţei.

Eu cred că handicapul ăsta de specie ni se trage de la prigonirea, secole de-a rîndul, a vrăjitoarelor. Prigonirea – iată un eufemism, în spatele căruia se-ascunde cruzimea fără de margini a unor oameni înguşti la minte peste poate, sprijiniţi instituţional chiar de biserică, prin tumoarea numită Inchiziţie, care au ucis sistematic pe oricine era bănuit de-a avea calităţi paranormale. Mă sperie gîndul că oamenii ăia înguşti, dac-ar avea din nou posibilitatea, şi-acum ar face la fel.
Vinovaţi de genocid, da, asta sînt, în urma lor ne-au sărăcit genele. Pun pariu că la Judecata din Urmă, îi vom vedea pe toţi “drepţii” ăştia înfipţi în frigări uriaşe, rotisîndu-se la nesfîrşit deasupra unui rîu de lavă, pentru răul făcut speciei umane. La nesfîrşit.
S-a petrecut în acest fel o selecţie a speciei umane, în mod profund nenaturală. Deşi n-au dispărut complet dintre noi, oamenii cu intuiţie sînt extrem de rari în societatea modernă şi de aceea nu (mai) au o influenţă evidentă în dezvoltarea ei. Plus că tratăm în continuare intuiţia ca pe-un atavism, aşa am fost noi educaţi şi-aşa ne educăm în continuare instituţional copiii, considerăm deci intuiţia ca pe-un soi de-al şaselea deget la mînă, care ne strică imaginea despre noi înşine. Imaginea aia solidă, de calmi, previzibili şi logici.
Şi-ntr-o bună zi se va petrece ceva, accidental desigur, un cataclism cu probabilitate destul de mică, însă cît se poate de posibil: o explozie solară mai mare ca de obicei, ori o schimbare bruscă de polaritate magnetică a pămîntului, ori un meteorit cît un bloc, căzînd undeva, la o întretăiere de plăci tectonice, ori o bombă nucleară defectă, detonată pe orbită, în afara atmosferei, aşa încît să fie obligată să-şi transfere toata energia într-un unic puls de radiaţii electromagnetice (PEM). Scenarii sînt destule, iar (cel putin) fenomenele naturale de mai sus sigur s-au mai petrecut, însă chiar dacă au fost martori, nu prea au fost mulţi supravieţuitori. Rezultatul va fi că vom pierde brusc infrastructura de comunicaţii ce ne ţine legaţi precum un enorm sistem nervos, şi-atunci va trebui să ne descurcăm singuri, fără tehnologie. Şi-atunci vom vedea limitările logicii noastre, şi-atunci vom simţi, mai dureros ca oricînd, lipsa genelor purtătoare de intuiţie, “lăstărite” secole de-a rîndul. It’s not a matter of “if”, it’s a matter of “when”.

Chiar şi-acum probabil cineva încearcă să-mi spună ceva, sînt poate zeci de mesaje la poarta creierului meu acum, iar eu mă uit ca un prost, mă scarpin în cap, învîrt (logic) în mintea mea (logică) posibilităţi şi probabilităţi şi nu înţeleg. Ei bine nu, n-am nici un pic de intuiţie, deci dacă vrei să-mi zici ceva, zi-mi de-a dreptul.

ŞAIŞPE: COCA-COLA ŞI PETROLUL IRAKIAN - POVESTE ABSOLUT ROMANŢATĂ

"COCA COLA" by Yuri Bonder
Da, secretul ăsta a fost bine păstrat, pînă acum. L-am aflat pînă la urmă, amărîţii ăia de americani sînt atît de previzibili zilele astea, iar eu sînt enervant de inteligent, de vreo lună încoace, abia mă suport.
Deci secretul este un compus chimic cu moleculă lungă, rezultat întîmplător – ca orice aromă unică, nu-i aşa – în urma unui accident digestiv colectiv, nefericit desigur în momentul acela, al unei subspecii hiper-obeze de brontozauri, care a trăit în vremuri de mult apuse, cam prin zona unde, mult mai tîrziu, au izvorît fluviile Tigru şi Eufrat. Trupurile lor, putrezind apoi, au “infectat” cu această aromă tot petrolul din zonă.
Molecula asta aromatică a fost redescoperită mult mai tîrziu printr-o distilare fracţionată de petrol de import de către un chimist american, fiind amestecată apoi, la beţie, cu caramel şi alcool rafinat, în speranţa de a obţine un nou gust de whisky. Restul e istorie.
Ceea ce nu ştiau americanii atunci şi-au aflat mai tîrziu e că minunăţia asta dă dependenţă, aşa că de vreo sută de ani se dau peste cap să pună mîna pe tot petrolul irakian, ca să facă din el Coca-Cola. Au făcut şi război pentru asta. Au testat şi petrolul libian, la un moment dat – fără succes, se pare, nu toţi brontozaurii s-au stricat la stomac în acelaşi fel. Asta a fost şansa lui Ghaddafi. Saddam n-a avut atîta baftă.

După ce vor termina tot petrolul irakian, americanii vor ataca, previzibil, Iranul, pentru a pune stapînire pe ultima resursă naturală de Coca-Cola din lume. Trust me :P.

XV: VALOAREA INTRINSECĂ A CREIERULUI

"Coral Brain" by Jani Patokallio
Creierul nostru conţine zeci de ani comprimaţi în configuraţii neuronale unice, adesea redundante din motive de securizare a informaţiei şi subtile semnături – marcaje chimice, unice şi astea, desigur. Amintiri detaliate, cuprinzînd toţi oamenii, locurile şi senzaţiile pe care le-am experimentat împreună, categorisite judicios după criterii personale care adesea ne uimesc, atunci cînd le conştientizăm, precum şi o-ncrengătură de sentimente – personale şi astea – despre fiecare element în parte şi despre ansamblu, în întregul lui. CPU, RAM, HDD, OS, plus toată educaţia acumulată – programele de lucru adică, controllere pentru toate perifericele existente, toate personalizate, toate într-un singur loc, unice, proiectate redundant, cu design “Non-Fail”, optimizate hardware antişoc, protejate de sisteme de termostatare – redundante şi astea – şi pentru cîteva zeci de secunde, cu protecţie chiar şi pentru Power Fail.
Şi noi luăm minunea asta, o aducem la limita de avarie cu o litră de alcool de exemplu (de la spirt medicinal trecut prin pîine şi pîna la cel mai fin coniac – efectul e fundamental acelaşi) sau, de ce nu, orice alt drog vă trece prin minte, după care ieşim noaptea pe stradă şi-ncercăm să punem piedică la maşini, din motive de fun. Sîntem fiinţe paradoxale, într-adevăr. Şi inconştiente, pe deasupra.

PAIŞPE: PERSPECTIVA SUBIECTIVĂ A TIMPULUI

"The Terminator..."
Azi mi-am pierdut nişte ore din viaţă (prea multe, zic eu) devirusînd PC-uri, unul dintre ele, în special, mi-a mîncat ceva timp şi ficaţi. Fără să îmi propun asta în mod special, fără să fie meritul meu deci, am avut timp de gîndire, din ăla cu privirea în gol. Am ajuns la concluzia că daca ne-am exprima vîrsta în ore, calcularea intervalului de ani plus luni durează tot cam atît cît calcularea intervalului rămas, de săptămîni plus zile şi ore. Deci în sistemul nostru interior, absolut subiectiv de valori, cele două durate au reprezentări asemenea, poate şi pentru faptul că le acordăm cam aceeaşi importanţă. Pentru că, la nivel subiectiv, experienţa comprimată a tuturor anilor noştri contează cel mult cît experienţa ultimelor săptămîni plus zile şi ore. Deci perspectiva noastră abstractă asupra a tot de se-ntîmplă în jur e complet deformată de niste lentile de ochelari extrem de groase la mijloc, adevărate funduri de borcan, din alea care îţi schimbă fizionomia. Mă gîndesc cît de greu ar fi să educăm o masină să gîndească în stilul ăsta. Şi cît de subiectivă am considera-o atunci, cît de neadecvată scopului ei ni s-ar părea. Faptul că un sistem automat gîndeşte aşa nu ne-ar da de loc o stare de confort. Că oamenii gîndesc aşa – ni se pare firesc.

Contează mai mult pentru noi, subiectivii, ce-am înghiorţăit ieri şi azi şi ce sperăm să-nfulecăm mîine decît dacă o viaţă întreagă ne-am hrănit sănătos. Asta a fost o metaforă, you know what I mean.