LXV: FIRST, THE DARKNESS

Darkness

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "LXV: FIRST, THE DARKNESS" ***

LXIV: M.F.L.

My Fair Lady - Loverly

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "LXIV: M.F.L." ***

LXI: DIN CATEGORIA "THINGS THAT NEVER HAPPENED"

Madonna - Open Your Heart

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "LXI: DIN CATEGORIA "THINGS THAT NEVER HAPPENED" " ***

XLIV: ABSURD 2009: SĂ FII LIBERAL CA SĂ-L POŢI VOTA PE GEOANĂ

Crinel & Mircika
În zilele astea-n politica noastră nu prea mai contează ce spui, important e cum îţi interpretezi partitura. Dovada supremă - tînărul Crin, plin de principii liberale înalte, tranzacţionînd încrederea investită în el de milioane de "fraieri", ca pe-un kil de legume, în piaţă. Negociind guverne deja, cu prim-miniştri de paie, încă înainte de vot, vînzînd pielea ursului din pădure. Şi asta cu cine? Cu Tatăl Minciunii, Partidul Roşu al comuniştilor convertiţi la afaceri, medie ponderată de: Iliescu, Năstase, Hrebenciuc, Mazăre, Voiculescu, Vanghelie, Geoană. Plus o seamă de mercenari fără ţară gen Guşă, plus Dineşti cu egoul prea mare şi doritori de vendetă, plus o şleahtă pestriţă de pupincurişti, unii dintre ei telegenici. Săptămîna asta am aflat că Geoană a fost în Piaţa Universităţii în '90. O fi fost, da' cînd eram noi cu spatele. Ieri am aflat că "anumite persoane" (Vîntu, Patriciu, Voiculescu, Meleşcanu şi un alt papagal) s-au întîlnit "să discute afaceri", cred că băjeţii de la Caţavencu nu iau primă de Crăciun anul ăsta, "fiindcă e criză", desigur. Azi am văzut o casetă trucată "cu un pumn în plină figură în public", mîine aştept o casetă trucată cu Băse şi sex, ce vreţi, pot spera. Cu ocazia asta mi-am scos din telecomandă încă un canal deţinut de "mogulii de presă", din decenţa de a nu mai privi profesionişti prostituîndu-se.

Eu ştiu ce votez, n-am dileme, Băse a întors pîn-acum de două ori cîrma contra "curentului roşu", îl admir pentru asta, cred că de-aia mor pesediştii de ciudă. Dar voi, amicii mei liberali în convingeri, jigniţi de bolovănismul lui Băse şi doritori naivi de schimbare, cum veţi vota o nulitate ca Geoană, mă-ntreb. Cu ochii închişi?...

XLII: HEADHUNTING DE TOP (ÎNCEPUT DE POVESTE)

All tied up: time to loosen the shackles? by Sarah Lee/Guardian
Mi-a spus zilele astea un bun amic un început de poveste care m-a pus pe gînduri, aşa că e musai să v-o zic şi vouă, aşa neterminată cum este:

Cică au fost odată ca niciodată nişte manageri, că de n-ar fi, evident, nici că s-ar povesti. Dar nu erau, aşa cum aţi putea presupune, nişte indivizi convenţionali şi lipsiţi de personalitate. Erau oameni plini de idei de management dintre cele mai năstruşnice, nelimitaţi în aspiraţiile lor de povara ideilor preconcepute, cum ar fi, de pildă, banalul şi comunul bun simţ. Pe scurt, se mîndreau că nici musca, de trece în zbor pe deasupra firmelor lor, nu scapă de-acolo cu virginitatea nealterată.
Cum spuneam, aceste cinstite feţe s-au hotărît, într-o bună zi de vară, să-l dea afară pe un arendaş ce conducea o firmă de-a lor din îndepărtata provincie, dintr-un ţinut cu nume neaoş, sub cuvînt că se îngrăşase prea tare - pesemne s-au prins după urmele lăsate în ultima vreme de gipan, ori de la uzura cauciucurilor pe partea şoferului, nepermis de mare. Că era ori nu aşa - prea puţin a contat. Aşa credeau ei - şi asta era suficient. Bine-bine, să-l dea afară era simplu, însă pe cine să pună în loc? De unde să găsească ei un om capabil, uns cu toate alifiile, bun de alergat pe toate cîmpiile şi - pe deasupra - rezonabil de ieftin, că şi ăsta era un element important. Vedeţi voi, dragilor, am uitat să vă spun, jupînii manageri erau de felul lor cam chitroşi. Aşa că s-au pus pe cugetat - şi în scurt timp au ticluit împreună un plan magistral, pentru că nici proşti nu erau dumnealor, de felul lor.
Aşa că au dat şfară-n ţară că au nevoie de un manager, destoinic, cu background solid, realizări la activ, nu plevuşcă, capabil să coordoneze o întreagă reţea naţională, să impună standarde, să pună pietre de temelie, să facă traininguri. Să dreagă. După ceva căutari prin varii canale, mai mult sau mai puţin formale, plus vreo două - trei interviuri, şi-au găsit omul. Aşa că l-au invitat la discuţii en-coeur şi-au început să-l vrăjească: toate resursele noastre îţi stau la dispoziţie, avem potenţial, numai tu învaţă-ne cum, să atingem succesul. Birou spaţios, telefon, PC, o să-ţi dăm şi maşină, mîine. Hai să iei contact cu problemele, uite - ce întîmplare - chiar acum avem o şedinţă, pofteşte şi tu, ca să-ţi vezi subalternii. La şedinţă fusese chemat şi arendaşul cu pricina, venit călare pe gipanul lui, după cîteva ore de drum, cică să dea raportul şi da, să-şi vadă viitorul manager. Şedinţă, analize, prezentări, proiecte, discuţii. În final, în urma analizei profunde, arendaşul iese cu capul spart. Şi pleacă pe jos, fără gipan, în "concediu de boală". Noul manager are o reacţie primară de bun simţ - îşi prezintă şi el demisia, după numai o zi, neînţelegînd din discuţii de ce-i dat afară arendaşul, aparent atît de în temă şi-atît de capabil. Însă managerii nu-l scapă, îl iau într-o cameră şi-l prelucrează cîteva ore, păi noi sîntem oameni serioşi, l-am dat afară pe ăla că-i hoţ, de-aia, tu demonstrează-ne că ai anvergură, poţi începe a construi ce ţi-am propus la-nceput de exemplu ducîndu-te o vreme în locul lui şi cîrpind ruptura. Aşa ne-arăţi şi nouă că meriţi, plus că iei contact cu realitatea din teren, vei şti despre ce vorbeşti, după aia. Şi la sfîrşit, cireaşa de pe tort: Auzi, apropos de maşină, tocmai s-a eliberat gipanul ex-arendaşului, e parcat în faţă, eu zic să-l iei tu, dacă-ţi place. Ce mai tura-vura, dacă tot te duci în locul lui. Apoi, a doua zi dimineaţa, o mică corecţie: Auzi, nu te duce cu gipanu' ăla din prima, se sperie ăia de-acolo, intră în panică, că ei îl ştiu pe arendaş în concediu de boală - şi numa' el călărea maşina aia, cică. Te duci cu maşina ta, îţi decontăm noi benzina...

Cam atît a apucat să-mi povestească amicul, că a plecat repede, cică avea un deadline. De-atunci mă tot întreb care o fi urmarea. Oare se va prinde de ţeapă tînarul cu background solid şi păr grizonat - şi dacă da, după cît timp petrecut în ţinutul acela depărtat, cu nume neaoş, muncind în locul arendaşului?... Oare va reuşi să-i convingă pe înalţii manageri să-l lase să se-ntoarcă pînă la urmă la postul de anvergură pentru care s-a angajat de la bun început?.... Dacă da, oare cît timp o să-i ia?...
Atît de multe întrebări, atît de puţine răspunsuri. Voi ce părere aveţi?

UPDATE 18 AUGUST: Cică tînăru' se bronzează încă, pe cîmp, în locu' arendaşului. L-au cam făcut, este?...

UPDATE 15 SEPTEMBRIE: M-am întîlnit ieri cu bunul meu amic, m-a pus la curent: cică tînărul manager a "depus armele" săptămîna trecută. A intrat într-o dimineaţă pe uşă chitit, a predat mobilul, cardul de acces şi cheile de la gipan şi dus a fost. L-a lăsat parcat în faţă, exact acolo unde l-a găsit prima dată.
The end?...

XXXIX: "... ŞI-ATUNCI CÎND VOI TUŞI, PRE MULŢI AM SĂ STROPESC ŞI EU..."

Piggy
În pană de inspiraţie, i-au spus "Gripă Porcină", cică porcii ar avea-o deja de multă vreme - asta înseamnă "endemic", nu-i aşa? - numai că o ţineau pentru ei. Brusc au devenit generoşi şi ne-au dat-o şi nouă, de unde atîta dărnicie te-ntrebi, de la niste porci.
Că ne-au dat-o e o chestiune aproape normală, un soi de leapşă, la urma urmei se-ntîmplă de-atîtea ori într-o viaţă. Proşti am fost noi că am luat-o, dar şi chestii din astea se-ntîmplă, de-atîtea şi-atîtea ori. Plus că oamenii n-au stare de felul lor, au limbrici, cu sau fără gripă la bord e musai să umble - şi cine îi poate împiedica să se ducă acasă, de exemplu, pe un alt continent. De mirare că n-a ajuns cineva gripat şi-n Antarctica.
Cam ăsta e firul acţiunii, în linii mari. Ce altceva obiectiv ar mai fi de spus? Că se manifestă ca o gripă obişnuită, cu fierbinţeală, tuse şi muci, că se ia de la unu' la altu', că se tratează cu ceaiuri fierbinţi şi cu patul. Că unii mai şi mor, destul de puţini, dacă e să ne uităm la statistici. Că e un virus slab, faţă de vărul aviar de exemplu, nemaivorbind de celebrul virus al Gripei Spaniole, că răspunsul imunitar normal uman îl ucide. Adică mai nimic în afara normalului.
Dar noi avem organizaţii mondiale plătite să se afle în treabă, să numere cazurile, să stabilească praguri şi culori de alertă, să dea comunicate de presă. Să omoare ţînţari cu artileria grea. Singurul efect vizibil al activitaţii WHO, pe lîngă marea de vorbe ce se revarsă spre noi pe toate canalele media - iar presa, avidă de subiecte de orice fel, a muşcat-o tare de tot - singurul efect deci este epuizarea stocurilor de antivirale, stocuri pe care marile concerne farmacetice le-au înlocuit imediat cu maxim profesionalism şi eficienţă, profitînd de deschiderea guvernelor din toate ţările lumii de-a cumpăra efectiv orice. Asta afacere supra-statală, pute de la mare distanţă a subvenţie anti-criză pentru industria farmaceutică, pe banii noştri.
Tocmai ne-a explicat la televizor o reporteriţă deşteaptă că "gripa porcină se transmite destul de repede de la om la om, dacă petreci un timp suficient de îndelungat în contact cu o persoană bolnavă". Deci se petrece imediat ce se-ntîmplă. Tare ca fularu'.

A, da, non-ştirea asta supramediatizată mai face ceva: abate atenţia lumii de la subiecte mai delicate, cum ar fi cine a ieşit în cîştig de pe urma crizei financiare. Cine şi unde a mai pus un strat de osînză, peste celelalte existente deja, cine sînt porcii ascunşi printre noi.
Ce bine ar fi dacă am şti de unde ni se trage adevărata boală, aia care contează.

XXXV: DÉJÀ VU. MOLDOVA - ZVÎRCOLIRI ALE COMUNISMULUI (… ULTIMELE?...)

Anti-Communist Protests in Moldova - The New York Times
… Numa' chestii serioase în ultima vreme. Mda…
Textul oficial - limbaj de lemn, stereotip: în Moldova îşi fac de cap agenturile străine (române, adică). Pe străzi colcăie elementele destabilizatoare, duşmănoase, provocatori. Demonstranţii sînt - evident - plătiţi de agenturi. Culmea decadenţei, cu valută…
Un preşedinte, comunist atît prin formaţie cît şi prin vocaţie, care acuză o altă ţară - soră de limbă - de "amestec în treburile interne" şi "tentativă de lovitură de stat". Un preşedinte care ameninţă demonstranţii cu moartea - abia voalat - avertizîndu-le părinţii şi profesorii că vor purta responsabilitatea morţii lor, dacă nu îi opresc / liniştesc / controlează. Paralelă mentală cu Ion Iliescu în iunie 1990: aceeaşi şcoală, acelaşi stil.
Trîmbitarea apoi - pe toate canalele oficiale - a ştirii că forţele de ordine sînt autorizate inclusiv să faca uz de armă de foc, pentru "păstrarea ordinii de stat". Expulzarea ambasadorului României - un mizilic, în context.
Apoi, blocarea liberului acces la informaţii, prin presiuni asupra presei interne (control, manipulare, ameninţare, hărţuire, arestări, bătăi, cenzură) şi neutralizarea presei internaţionale (ameninţări, bătăi, arestări, expulzări ale reporterilor străini). Blocarea accesului la internet şi bruierea telefoniei mobile (tactici de gherilă urbană, dacă ţin bine minte). În paralel, blocarea liberei circulaţii a persoanelor, prin (re)introducerea vizelor pentru cetăţenii străini (… pentru cetăţenii români, în special, nu-i aşa?...).
Ştiţi ce urmează? Vă spun eu: chemarea echivalentului moldovenesc al minerilor în capitală, "să facă ordine". Să îi pună cu botul pe labe pe toţi cei ce au o altă părere, să spargă cîteva capete inteligente, idealiste şi tinere, să îndoaie cîteva spinări, să se mai dezmorţească şi ei. Să devasteze cîteva sedii ale inamicilor politici. Să pună, după aia, flori în parcurile călcate în picioare de nesimţiţii ăia de demonstranţi. Mda.

De partea română - multă tăcere. Pe scurt, iar ne-au prins cu nădragii în vine, halal servicii secrete, halal strategie, interes naţional, etc.. De remarcat poziţia surprinzător de verticală a ministrului de externe Diaconescu, un pesedist care se dezice acum - prin tot ceea ce zice şi face - de seniorul partidului său, kaghebistul uitat de Dumnezeu printre noi Ion Iliescu.

XXXI: CULMI ALE MANAGEMENTULUI DE CRIZĂ. AJUN DE CRĂCIUN, ROMÂNIA.

Scrooge
Disclaimer:
Orice asemănare cu persoane şi întîmplari reale este pur întîmplătoare. Nu voi raspunde provocărilor deci vă rog nu-mi testaţi vigilenţa :P.

Mă-ntreb uneori cum ar fi…
… Cum ar fi să ajungi într-atît de lipsit de idealuri încît să-ţi asumi ca unic scop în viaţă cîştigul material, să fii gata să faci orice pentru asta, absolut orice. Să calci peste oricine ţi-ar sta în cale, la o adică.
… Cum ar fi să fii atît de suspicios încît să porneşti în orice discuţie de la premisa că interlocutorul vrea să te mintă ori să te fure, să-ţi numeri discret pe sub masă, pe pipăite, degetele, dupa orice strîngere de mînă.
… Cum ar fi să fii atît de altruist în nefericirea ta încît atunci cînd suferi să simţi nevoia să-i faci şi pe cei ce depind într-un fel sau altul de tine să sufere odată cu tine. Suferinţă sincronă.
… Cum ar fi să-ţi fie atît de indiferenţi oamenii din jur încît s-atribui fiecăruia dintre ei cel mult valoarea unei piuliţe M6.
… Cum ar fi să fii atît de acru încît tuturor subalternilor tăi să li se strepezească, instantaneu, dinţii.
… Cum ar fi s-ajungi atît de cărpănos încît să foloseşti ca pretext mult-trîmbiţata criză economică pentru tăierea / micşorarea la valori simbolice a primelor de Crăciun şi să nu dai creşterile de salarii promise cu luni înainte.
… Cum ar fi să priveşti absent cum o parte din tine dispare. Să îi dai periodic cu sare, pînă se usucă şi moare.

Cum ar fi să fii Scrooge, să te jignească profund veselia şi starea de bine a celor din jur. Să te simţi obligat să-i aduci cu picioarele pe pămînt, nu-i aşa, înapoi la starea mizerabilă, firească pentru tine, mă tot intreb.

XXIX: 1 DECEMBRIE 2008, BUCURESTI, POST-ALEGERI

Nest Guard by City Parrots
Defilare terestră anu' ăsta, fără aviaţie (Thank You God, pentru ceaţă, deja începusem să mă împac cu ideea că azi mă vor trezi motoare de elicopter şi de avion turate la joasă înălţime, repetînd vacarmul de acum cîteva zile, cînd au facut exerciţii…). M-a distrat un pic APV-istul de la biroul de presă al armatei care comenta la TV, limbajul lui mi-a confirmat că Moş Teacă traieşte printre noi mai departe în spirit, unele lucruri nu se schimbă niciodată, sînt de-a dreptul perene.
Altfel? Privim pe geam ceaţa de-afară şi numărăm voturi. Apropos de voturi, aseară mă deprimasem complet la vestea exitpoll-urilor cum că PSD + PUR ar fi pe locul întîi la distanţă, ne aşteaptă vremuri căcăcioase, m-am gîndit atunci, să ne punem la punct paşapoartele. Azi-dimineaţă din contra, veselie nesperată, la primele numărători parţiale: PSD-ul bătut cu trei - patru procente. După aia s-au echilibrat, în cursul zilei diferenţele au scăzut sub unu la sută. Cu variaţii de la zonă la zonă, se pare că nu s-au săturat încă de comunism în ţara asta: nişte moldoveni, nişte dobrogeni şi nişte olteni. Deştepţii.
Eu m-am săturat de ei de mult, le-am văzut adevăratele feţe, de aia, le-am văzut colţii rînjiţi, ochii sticloşi şi ghearele, mai ales ghearele, din spatele costumelor scumpe şi ale cămăşilor scrobite. Nu că n-aş aprecia o stîngă puternică, dar mi-am jurat că nu voi vota PSD-ul decît abia cînd toţi ăia de-au fost în partid şi în funcţii în intervalul 1990 - 1996 vor fi ieşit cu toţii la pensie sau (mai bine) se vor fi dus deja la locul lor de veci, în raiul lui Marx şi al lui Lenin, acolo unde le e locul. Ce bine că au venit la pachet în alegeri cu ăia de la PUR / PC / Antene / Fundaţia Voiculescu sau whatever s-or mai numi anul ăsta, avem şansa de a-i vedea intrînd împreună în opoziţie, tot la pachet (… la conservă?...).
Nu că ăilalţi or fi nişte sfinţi, personal mi-aş dori - de exemplu - ca Nicolăescu să îşi facă o viaţă întreagă tratamentele (doctori, spitale, analize, operaţii, medicamente) bugetate de el, cît a fost ministru. Să vadă cum e. Na, că am ajuns să şi bleastăm.
Ungurii s-au scos şi de data asta, ceva mai subţiri şi ei - în jur de şase la sută - la mustaţă am putea spune. Nu şi-au exprimat opţiunile de alianţe, aşteaptă să vada cine-i mai tare, să se alieze şi ei la tabăra victorioasă. Normal.
Au rămas şi unii, cică, pe-afară, vezi, aşa-i la uninominal: pericolul public Vadim şi făt-frumosul Becali. Amîndoi fac pe jicniţii, au apucat să spună deja că ceva nu-i în regulă, sigur cineva i-a furat, e o conspiraţie generală a lichelelor împotriva oamenilor cinstiţi şi reprezentativi, ca ei. Deci sînt pe-afară. Atîta pagubă.

Bun. Or să numere toate voturile în două - trei zile, o să ştim zecimalele atunci. Mai departe? Mai departe să-i vedem dacă s-or înţelege, să vedem ce-o să iasă de-aici. Să vedem dacă or fi în stare. Să vedem dacă i-am votat şi pe ăştia degeaba.

DOUĂZECIŞIDOI: 23 AUGUST, O SĂRBĂTOARE (APROAPE) UITATĂ

Ultima defilare: 23 august 1989                                 &                                "Casa Radio"
Cîndva ziua asta era o sărbătoare proeminentă, cu o profundă semnificaţie, acum a uitat-o aproape toata lumea.
Istoriceşte vorbind, totul a pornit de la decizia conducerii ţării de atunci, în anul de graţie 1944, de-a rupe alianţa cu Axa (Germania + Italia + Japonia) şi-a trece de partea Aliaţilor (Anglia + SUA + URSS), într-un moment cînd războiul începuse să meargă prost pentru Axă. Decizie de conjunctură, aproape la fel de discutabilă ca şi intrarea în război de partea Axei. După război ţara noastră, sub ocupaţie sovietică, a sărbătorit an de an această zi ca sărbătoare naţională, inventîndu-i permanent noi semnificaţii, în funcţie de prioritaţile de moment. Eu am prins doar două:”Insurecţia armată, antifascistă şi antiimperialistă”, cînd eram copil, apoi, spre finalul erei ceauşiste: ”Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”. În timp, deci, s-a “estompat” contribuţia armatei şi s-a pus accent pe caracterul social şi naţional. A, da, şi pe ideea de eliberare socială – de parcă vreun război s-a ocupat vreodată de aşa ceva… Trei zile “libere” – defilări, armată, mulţime, popor.
Ţin minte în mod deosebit ultima defilare, din 1989: oamenii din orăşelul meu, printre care şi fratele meu mai mare, s-au trezit cu noaptea-n cap şi s-au suit pe la patru dimineaţa în autobuzele parcate în faţa Primăriei, pe bază de liste nominale, plecînd apoi spre Bucureşti. Au stat în picioare, în soare, pe-o caniculă cam ca acum, pînă pe la ora două după-amiaza, cînd le-a venit rîndul să defileze prin faţa lui ceauşescu. Defilarea a avut loc pe un bulevard neterminat, prin faţa unor blocuri neterminate – dar cu faţada văruită în grabă şi cu geamuri, apoi prin faţa viitorului Muzeu al PCR, un şantier şi acela, nefinalizat niciodată (cunoscut apoi, pentru o bună bucată de vreme, sub numele de Casa Radio).
Acolo, în clădirea aia, într-un balcon alcătuit din schele şi făţuit în grabă, balcon care nu mai există de mult, a asistat ceauşescu la ultima defilare din viaţa lui. N-a fost de bun augur pentru el. Acum acolo bate doar soarele şi vîntul. Pentru încă o vreme.

XIX: MANAGERIATUL - STARE DE SPIRIT

“Scule” de management: laptop (cu mouse – “ardei iute”), mobil, sabie :P
Ce bine e cînd ai în buzunar o carte de vizită pe care scrie manager, respiri brusc mai uşor, ţii spatele drept şi mergi mai ţanţoş pe stradă. Dacă te roade însă curiozitatea intelectuală de-a căuta la rădăcina cuvintelor te vei dumiri că to manage înseamnă a aranja / a descurca, deci manager înseamnă descurcăreţ. Prozaic, nu-i aşa, iată încă un exemplu în care traducerea în neaoşa limbă română distruge misterul cuvintelor. Auzi tu, descurcăreţ, parcă îţi creşte cocoaşa la loc şi-ncepi pe nesimţite să-ţi tîrşîi picioarele.
Îţi trebuie talent şi perseverenţă să fii un bun manager dar mai ales trebuie să fii gata să accepţi că vei fi privit cu totul altfel de cei ce ţi-au fost (pînă acum) colegi ori prieteni. Asta dacă vei mai avea vreun prieten de-acum înainte, de tine depinde chestiunea asta de fapt. Puterea e-o băutură care se urcă pe nesimţite la cap şi te-ajută să uiţi rapid de unde-ai plecat. Toţi cei din jur vor deveni brusc lipsiţi de importanţă, simpli pioni supuşi capriciilor tale, sacrificabili la o adică. Fiind campion la a-ţi găsi scuze, vei găsi justificare pentru orice gest vei face, oricît de egocentric ar fi. Pe măsură ce egoul tău (inevitabil) va creşte, cei din jur vor simţi asta din ce în ce mai acut şi-n scurtă vreme nu te va mai contrazice nimeni, vei avea dreptate orice le-ai spune. Asta cînd ţi se va urca, inevitabil, manageriatul la cap.

Dacă vei depăşi momentul ăsta critic şi vei mai avea încă prieteni, atunci poate vei avea o şansă reală să se-aleagă ceva de capul tău. Dacă nu ca manager, atunci cu certitudine ca om.

XVII: ÎN CĂUTAREA INTUIŢIEI PIERDUTE (SOMEWHERE, IN THE DARK AGE)

Myszka @ Wave Gotik Treffen 2007 © Jason Juta
Nu, n-am intuiţie. Mă uit ca un bou la cîte-o imagine, de pildă şi mă gîndesc ce poate să-nsemne, ce-a vrut să zică ăl’ de-a pus-o acolo. Mă simt penibil, ca o pasăre kiwi pusă să zboare. Mic şi ţepos. Da, păsări fără de aripi ţopăind pe pămîntul ferm al logicii, asta sîntem, lipsiţi de aripile intuiţiei care ne-ar putea da acces la o altă dimensiune a existenţei.

Eu cred că handicapul ăsta de specie ni se trage de la prigonirea, secole de-a rîndul, a vrăjitoarelor. Prigonirea – iată un eufemism, în spatele căruia se-ascunde cruzimea fără de margini a unor oameni înguşti la minte peste poate, sprijiniţi instituţional chiar de biserică, prin tumoarea numită Inchiziţie, care au ucis sistematic pe oricine era bănuit de-a avea calităţi paranormale. Mă sperie gîndul că oamenii ăia înguşti, dac-ar avea din nou posibilitatea, şi-acum ar face la fel.
Vinovaţi de genocid, da, asta sînt, în urma lor ne-au sărăcit genele. Pun pariu că la Judecata din Urmă, îi vom vedea pe toţi “drepţii” ăştia înfipţi în frigări uriaşe, rotisîndu-se la nesfîrşit deasupra unui rîu de lavă, pentru răul făcut speciei umane. La nesfîrşit.
S-a petrecut în acest fel o selecţie a speciei umane, în mod profund nenaturală. Deşi n-au dispărut complet dintre noi, oamenii cu intuiţie sînt extrem de rari în societatea modernă şi de aceea nu (mai) au o influenţă evidentă în dezvoltarea ei. Plus că tratăm în continuare intuiţia ca pe-un atavism, aşa am fost noi educaţi şi-aşa ne educăm în continuare instituţional copiii, considerăm deci intuiţia ca pe-un soi de-al şaselea deget la mînă, care ne strică imaginea despre noi înşine. Imaginea aia solidă, de calmi, previzibili şi logici.
Şi-ntr-o bună zi se va petrece ceva, accidental desigur, un cataclism cu probabilitate destul de mică, însă cît se poate de posibil: o explozie solară mai mare ca de obicei, ori o schimbare bruscă de polaritate magnetică a pămîntului, ori un meteorit cît un bloc, căzînd undeva, la o întretăiere de plăci tectonice, ori o bombă nucleară defectă, detonată pe orbită, în afara atmosferei, aşa încît să fie obligată să-şi transfere toata energia într-un unic puls de radiaţii electromagnetice (PEM). Scenarii sînt destule, iar (cel putin) fenomenele naturale de mai sus sigur s-au mai petrecut, însă chiar dacă au fost martori, nu prea au fost mulţi supravieţuitori. Rezultatul va fi că vom pierde brusc infrastructura de comunicaţii ce ne ţine legaţi precum un enorm sistem nervos, şi-atunci va trebui să ne descurcăm singuri, fără tehnologie. Şi-atunci vom vedea limitările logicii noastre, şi-atunci vom simţi, mai dureros ca oricînd, lipsa genelor purtătoare de intuiţie, “lăstărite” secole de-a rîndul. It’s not a matter of “if”, it’s a matter of “when”.

Chiar şi-acum probabil cineva încearcă să-mi spună ceva, sînt poate zeci de mesaje la poarta creierului meu acum, iar eu mă uit ca un prost, mă scarpin în cap, învîrt (logic) în mintea mea (logică) posibilităţi şi probabilităţi şi nu înţeleg. Ei bine nu, n-am nici un pic de intuiţie, deci dacă vrei să-mi zici ceva, zi-mi de-a dreptul.

XV: VALOAREA INTRINSECĂ A CREIERULUI

"Coral Brain" by Jani Patokallio
Creierul nostru conţine zeci de ani comprimaţi în configuraţii neuronale unice, adesea redundante din motive de securizare a informaţiei şi subtile semnături – marcaje chimice, unice şi astea, desigur. Amintiri detaliate, cuprinzînd toţi oamenii, locurile şi senzaţiile pe care le-am experimentat împreună, categorisite judicios după criterii personale care adesea ne uimesc, atunci cînd le conştientizăm, precum şi o-ncrengătură de sentimente – personale şi astea – despre fiecare element în parte şi despre ansamblu, în întregul lui. CPU, RAM, HDD, OS, plus toată educaţia acumulată – programele de lucru adică, controllere pentru toate perifericele existente, toate personalizate, toate într-un singur loc, unice, proiectate redundant, cu design “Non-Fail”, optimizate hardware antişoc, protejate de sisteme de termostatare – redundante şi astea – şi pentru cîteva zeci de secunde, cu protecţie chiar şi pentru Power Fail.
Şi noi luăm minunea asta, o aducem la limita de avarie cu o litră de alcool de exemplu (de la spirt medicinal trecut prin pîine şi pîna la cel mai fin coniac – efectul e fundamental acelaşi) sau, de ce nu, orice alt drog vă trece prin minte, după care ieşim noaptea pe stradă şi-ncercăm să punem piedică la maşini, din motive de fun. Sîntem fiinţe paradoxale, într-adevăr. Şi inconştiente, pe deasupra.

ELEVEN: PC-UL – MĂSURA IMPERFECŢIUNII NOASTRE

"Death of a PC"
Dacă ne gîndim că un calculator este o construcţie cît se poate de logică şi extrem de precisă, compusă pe de-o parte dintr-un hardware dimensionat cu largheţe (plămîni de RAM de 2 GB, creier Core 2 Duo la o frecvenţă enervantă, artere largi, pe 32 de biţi şi memorie de elefant centenar, pentru toate amintirile / logurile dorite şi mai ales nedorite – HDD peste 100GB), să poată suporta tot ce ne-a trecut şi ne va trece prin cap, prin care bîntuie “spiritul” unui sistem de operare omnipotent, rumegînd programe omnisciente – ei bine, atunci sîntem extrem de departe de realitate. Şi chiar dacă am lua de bune presupunerile de mai sus, în ciuda evidenţei, îşi va da cu certitudine în petec elementul uman, adică toţi cei ce instalează / configurează / programează / utilizează într-un mod complet neadecvat instalaţia aia minunată descrisă mai sus.
Omul este încă factorul cheie în funcţionarea neperformantă a unui calculator. Nici n-ar trebui să ne jenăm by the way de chestia asta, arată cît de umani sîntem de fapt, poate-ar trebui să se dea şi certificate, să-şi treacă omu’ în CV la “skills” de exemplu – incapacitatea de a folosi un program sau mai multe, să poţi umple lista aia cu măsura neadecvării tale de a utiliza PC-ul. Am remarcat că de regulă artiştii sînt complet afoni în relaţia cu PC-ul, ei pornesc probabil de la premisa că e o sculă capabilă să-i înţeleagă, pe ei şi aspiraţiile lor superioare şi se poartă cu el ca atare, artiştilor aşa li se pare firesc, în loc să îl atingă cu precauţie, cum ar fi şi normal, ca pe-un handicapat ce este.

Asta e combinaţia – bombă, trust me: PC-ul şi artistul de geniu. Măsura gradientului nostru entropic, ca rasă de butonari de PC-uri ce sîntem :P

NINE: KNOWING YOUR FRIENDS – YAHOO MSG. INVISIBILITY

;))
Mai întîi era o aşteptare febrilă – vroiam să vorbesc cu un amic bun şi era offline, ce enervant, cînd aveam atîtea să-i spun. Săptămîni, luni în şir, tot aşa. Apoi viermele neîncrederii a-nceput să-şi facă loc prin sufletul meu: poate amicul, bunul meu amic, se dă invizibil! Iar viermele a săpat şi mai adînc, pînă la temerea mea cea mai adîncă: poate bunul meu amic se dă invizibil numai faţă de mine!... Şi-atunci a-nceput bîlciul: căutarea pe net de metode de a detecta invizibilitatea “amicilor”. Pe net toată lumea se-ntreabă, unii zic că nu există soluţie, cîţiva doar vin cu propuneri concrete.
Analiştii “experţi” în YM zic că cea mai sigură soluţie e să începi o conversaţie cu amicul presupus invizibil şi să activezi un IMVronment (Doodle), dacă se încarcă îl dă de gol pe amic, cum că are YM-ul pornit şi se-ascunde. Eu n-am încredere, am încercat şi dă rezultate diferite, funcţie de versiunea de client YM utilizată de fiecare din capete, poate sînt şi alţi parametri, nu ştiu exact, am decis că nu merge.
Alte soluţii sînt motoarele de descoperire a invizibilităţii de pe web, în care scrii id-ul YM al amicului şi apeşi pe buton, ca la jocuri mecanice. Iată două bune care merg: Xeeber - iranian (Update 14 mai 2008: site-ul e suspendat de provider, cică "pentru neplată" - incă o măgărie "corporate" :P) şi Ydetector - românesc, mai dau mesaj de “system is busy” cînd şi cînd, din motive de prea multe solicitări de-odată. Mai iată unul bun care e down zilele astea, tot românesc: Yahoo From-Magic, provideru’ cică ar fi de vină (Update 05 mai 2008: de azi este "up", s-a reparat :D). Mai iată altele care merg dar dau rezultate greşite, de regulă: Invisible.ir – tot iranian şi ăsta şi unul vestic, nu ştiu exact ce naţie e, cu două interfeţe publice: una .com – Checkinvisible.com şi una .net – Checkinvisible.net, se vede de departe că e acelaşi motor în spate.
Şi mai este o soluţie, una care spune tot-tot-tot: log-urile din propriul PC, alea arată activitatea tuturor amicilor, vizibili ori ascunşi. Vă propun un experiment: schimbaţi-vă imaginea YM-ului cu alta, de exemplu, notaţi-vă ora şi uitaţi-vă prin loguri, să vedeţi cum discută clienţii de YM între ei, să-şi încarce noua imagine. Logurile cu “client_...” şi “network_...” sînt cele interesante, la sfîrşitul lor mai exact e informaţia de interes, apare după vreo 10 – 15 minute maxim, update-urile se fac uneori cu un pic de întîrziere (le găsiţi aici: C:\Program Files\Yahoo!\Messenger\logs). Sînt fişiere text, vă descurcaţi voi.

Şi după ce vă dumiriţi, dragii mei, nu vă supăraţi, vă rog eu mult de tot, pe amicii ăia care se-ascund de voi. Faceţi ca mine, nu le ziceţi nimic, nu le bateţi obrazu’ pentru un mizilic ca ăsta.
Fiţi voi adevăraţii prieteni şi de această dată şi lăsaţi-o aşa, cum a căzut.

P.S.(necesar, se pare): Fenomenul se petrece în mod identic chiar dacă amicii îşi şterg imaginile din profile :D, fiindcă se înregistrează de fapt solicitarea imaginii puse de mine în YM-ul meu, de către YM-ul lor. Naşpa, nu? :P

P.P.S.(superb): Pentru a avea log-uri detaliate în YM există de downloadat un Logger, chiar de la Yahoo, ce vă va ajuta să aveţi log-uri detaliate ale activităţii şi care nu se şterg la restart-ul aplicaţiei (Atenţie! se downloadează numai cu Internet Explorer şi se instalează cu YM-ul oprit complet). După ce îl instalaţi, reporniţi YM-ul, logger-ul o să-şi intre atunci în atribuţii, în log-uri vor aparea din acest moment toate detaliile dorite. Enjoy!! :))

EIGHT: TRISTEŢEA MIEILOR

Găinile nu gîndesc prea mult de felul lor şi oricum, s-au obişnuit cu ideea deja, cînd le tai gîtu’ vezi, în ochii reptilieni cu pieliţă dublă, înţelegerea faptului că plătesc păcate vechi şi multe, de pe vremea dinozaurilor încă.
Porcii sînt nişte porci, se zbat un pic, guiţă acolo şi ei, acut dar scurt, fără prea mare rezonanţă sufletească, "e catastrofă da’ nu-i bai" parcă se-aude-n surdină cînd tai porcu’. Vacile şi boii – nici atîta, nişte vaci şi nişte boi, cîtă profunzime s-aştepţi de la ei.
Dar mieii... Spre deosebire de celelalte orătănii, mieii percep în mod acut ce li se-ntimplă şi nu înţeleg nicicum, poţi să le explici atîta cît vrei, ei bine nu pot înţelege şi pace de ce ţinem cu tot dinadinsul să le luăm beregata şi să le facem vînt într-un ceaun cu de-a sila. De-aia, înainte să moară, mieii sînt plini de tristeţe. Generaţii şi generaţii de bucătari s-au chinuit şi se chinuie încă să găsească acea combinaţie ideală care să scoată postmortem tristeţea din miel. E-o luptă fără sorţi de izbîndă, să ştiţi, oricîte ierburi / mirodenii / sosuri savante ar face bucătarii ăia geniali, tot mai rămîne un pic de tristeţe pe-acolo, pe undeva, pe fundul ceaunului.
Cei ce simt asta în forul lor interior refuză carnea de miel, cu tot soiu’ de pretexte, cică e grea ori le miroase ceva – aiurea, nu-i credeţi, de fapt ei simt tristeţea rămasă în miel, au radar încorporat de tristeţe. Ăilalţii, nesimţiţii adică, mîncăm mielul lupeşte, cu tot cu tristeţe, şi-nghiorţăim cu mult usturoi verde şi cu vin roşu, ce ni se scurge-apoi prin barbă, împreună cu o picătură de seu şi-un pic de tristeţe amară.

După aia ne punem pe mistuit, noi, cei cu stomacul tare.

CINCI: CE ZACE-N BAGAJUL CU GENE AL UNUI PUI DE GĂINĂ

Te uiţi la o găină şi nu prea-nţelegi de ce are muşchii ăia enormi la picioare, nu tocmai justificaţi de efortul necesar deplasării orătaniei prin curte, îţi trece o clipă prin creier că poate Dumnezeu s-a distrat făcînd frigărui umblătoare. Motivul acestei gustoase disproporţii devine evident cînd remarcăm că încheietura genunchiului stă flexata în permanenţă într-un unghi greu de digerat pentru noi, oamenii. Dacă am imita mersul găinilor, am avea si noi, negreşit, picioare uriaşe, cam ca luptătorii de Sumo.
Se pare că poziţia asta e o moştenire ancestrală venită direct de la strămoşii reptilieni, care au găsit o modalitate extremă de adaptare la o climă mult mai rece, încălzindu-şi brusc sîngele şi micşorîndu-şi drastic statura.
Deci piciorul ăla de pui suculent din farfurie poartă cu mîndrie peste 90% din moştenirea genetică a unui vorace T-Rex, trecut printr-un îndelungat şi adesea ofensator proces de domesticire. Privirea rece a găinii ne spune însă că-i vorba doar de o formă de ocultare a strămoşului carnivor, în aşteptarea unor vremuri mai bune.
Cu proxima ocazie cînd veţi mai devora un picior gustos de urmaş de T-Rex, amintiţi-vă că a fost o vreme cînd lucrurile stăteau exact pe dos.

Bon Appétit!

FOUR: READING THE BODY LANGUAGE

Hai să-ţi spun cum se face, acu’ dacă veni vorba: mai întîi şi mai întîi te aşezi într-un loc de unde să ai o vedere de ansamblu. Ar fi indicat să fi dormit bine înainte de asta şi să ai la-ndemînă o cafea tare. Ar fi de-a dreptul contraindicat să fi mîncat recent, cică burta plină limitează percepţiile.
Apoi faci efortul de a nu auzi nimic din ceea ce se petrece în jur, să vezi totul ca pe-un film mut; e un efort, recunosc, dar poţi “trişa” cu un fond sonor de baraj, muzică la căşti de exemplu, eu o prefer ambientală, mă ajută cu adevărat în astfel de cazuri (“Tu aşează-te deoparte, regăsindu-te pe tine...” – zicea Poetul).
Apoi te uiţi în jur şi încerci să corelezi gesturile si atitudinile celor de faţă. Dacă ai o oarece sensibilitate vei începe să vezi reale şi potenţiale poveşti de dragoste: unele ascunse de ochii lumii, unele nerostite, unele disperate, unele nefireşti, unele chiar triste. Cea mai haioasă (şi tristă, în acelaşi timp) situaţie pe care o poţi întîlni este aceea în care doi oameni se iubesc de fapt dar nici unul nu este conştient de chestiunea asta.
Fii pe fază şi vei vedea toate combinaţiile posibile. A, uitasem: priveşte totul în jur fără preconcepţii, dar totuşi cu o doză de naivitate, fără ea nu iese nimic.

Dacă faci asta într-un loc public poate fi ca un film; dacă o faci la servici, capătă proporţiile unui adevărat serial.