Subject: RE: Thank you for the connection
From: Art Vandalay - Owner at Vandalay Industries
To: Agnies P. - Financial analyst at -
Date: June 20, 2013
On 06/20/13 12:11 PM, Art V. wrote:
--------------------
I told you all about me, you left, but you keep coming back. What else do you expect to find? ...
[....]
*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "LXXI: SMALL TALK, WITH ART, ON LINKEDIN II [EPILOGUE]" ***
Subject: Thank you for the connection
From: Agnies P. - Financial analyst at -
To: Art Vandalay - Owner at Vandalay Industries
Date: June 5, 2013
On 06/05/13 6:20 AM, GMT -4 (New York City time), Agnies P. wrote:
--------------------
Hello Art,
any special reason for the connection?
Have a good day.
Regards,
Agnies
On 06/05/13 6:53 AM, GMT -4 (New York City time), Art Vandalay wrote:
--------------------
:)
What are you expect from a bald, quirky, fatty and funny guy like me?... I'm just following my dreams and my fantasies, with a little humor and personal style. That's all.
A beautiful day to you, too.
*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "LXIX: SMALL TALK, WITH ART, ON LINKEDIN" ***
Poemul de l-am pus în postarea trecută mi-a făcut o poftă nebună de Noaptea Iguanei, aşa că l-am revăzut (... a cîta oară?...), apoi m-am gîndit să fac o selecţie, acolo, de cîteva minute. Ca urmare, am luat filmul la ciopîrţit. Numai că socoteala de-acasă nu prea s-a potrivit cu cea din tîrg, ca de obicei. După o noapte de muncă, au căzut "la tăiat" doar vreo 30 de minute, restul fiind mult, mult prea bun. Am tăiat cîte ceva de la început, unde încă nu se-nchegase bine intriga, apoi de ici ici şi de colo, cîteva imagini de umplutură. Plus sfîrşitul, holywoodian, cînd toţi zîmbesc frumos, în gros-plan (chestie care, recunosc, întotdeauna m-a enervat). Restul e mult, mult prea bun. Aşa că tot ce-a rămas - cam 70% din film - l-am împărţit în 4 bucăţi, pentru a putea fi urmărit totuşi la o calitate acceptabila, apoi l-am postat, mai jos.
Povestea este despre "a men at the end of his rope" şi opţiunile lui, din ce în ce mai limitate-spre-zero. Lui îi stau împotrivă în primul rînd propriile lui alegeri (proaste) din trecut, iar acum, ajuns la capătul funiei, chiar el însuşi, el şi limitarile lui omeneşti. Conform legilor lui Murphy, evenimente din cele mai neplăcute i se întîmplă, într-un crescendo din ce în ce mai greu de suportat. De remarcat că distinsului reverend aproape răspopit Lawrence T. Shannon, cam toate - şi cele bune, dar mai ales cele rele - îi vin / i se trag prin femei. Unele îl iubesc şi vor să-l facă fericit, de regulă împotriva voinţei lui, altele îl urăsc cu patimă, propunîndu-şi nici mai mult nici mai puţin decît să-l distrugă, iar celelalte, neutre, se lasă numai manipulate de şarmul lui. Surprinzător (sau nu), atît cele ce-l iubesc, cît si cele ce-l urăsc, nu iau nici o clipă în considerare apelurile lui din ce în ce mai disperate la raţiune şi omenie. Iar el, asaltat din toate părţile, se zbate, se zbate, legat la capătul funiei lui, precum numita iguană, sperînd în ciuda evidenţei să scape loviturii fatale a macetei... în speranţa că-şi va salva măcar cîte ceva din deja terfelita-i onoare. Degeaba. Pînă la urmă, perspectiva "lungului drum înot pînă în China" devine pentru Shannon din ce în ce mai probabilă, ca singura soluţie de a sparge cercul vicios.
"Adunînd dovezi ale inumanităţii omului faţă de Dumnezeu"... Mda.
Rezolvarea complicatei situaţii, într-un mod paradoxal, dar şi cumva firesc în acelasi timp, v-o las vouă s-o descoperiţi, cetitorilor :). E vorba aici, ei bine, de redefinirea firescului.
The Night of the Iguana (selection 1)
Români Anti PSD
Aşa sînt eu: am opiniile mele, pe care le scriu cînd şi cînd pe blogurile mele. Opiniile astea se bazează, săracele, pe experienţele pe care le-am avut pînă acum, bune ori rele. Evident că nu mă aştept să fie toata lumea de acord cu ceea ce scriu, ar fi absurd, nu-i aşa. Înţeleg chiar şi cînd vrea cineva să mă-njure. Fiind însă aici Blogul Meu, insist ca cei ce îşi manifestă dezacordul / mă critică / mă-njură / mă ameninţă / îmi aruncă insinuări peste gard, să aibă decenţa să se şi semneze, cu prenumele şi numele lor. Să îşi asume răspunderea pentru propriile opinii. Nu de alta, dar nu am de gînd să mă las înjurat în public de fiştecine. Consider că a înjura pe cineva public - pe oricine - sub protecţia anonimatului, e un gest de profundă laşitate. Plus că mi-aş dori să fie lucrurile clare, dacă tot ne-njurăm, să evităm după aia să ne strîngem mîinile ca prieteni, cînd dăm nas în nas, pe stradă.
Revenind la ceea ce cred, în politică:
Cred că ţara asta a fost profund afectată, în ultimii 60 de ani, de comunism - "Ciuma Roşie" - ideologie străină nouă şi impusă cu forţa, cu tancurile, mai exact. Am văzut cu ochii mei comuniştii rămaşi "fără cap" regrupîndu-se în '90 în jurul lui Iliescu şi concentrîndu-se - majoritatea - în partidul ce se cheamă acum PSD. Nu s-a numit aşa de la bun început, s-a "branduit" pe parcurs, făcînd mezalianţe. Partid fără tradiţie democrată, furînd din tradiţia celor ce aveau aşa ceva. I-am văzut reducîndu-şi oponenţii la tăcere cu pumnul / bîta / lanţul / gazele lacrimogene / glonţul / închisoarea. Dacă stai şi te uiţi atent, majoritatea celor ce-au făcut asta în '90 sînt tot pe-acolo, "suflul nou" fiind dat de alde Vanghelie. Candidatul lor e fiul unui fost general de Securitate (adică din ăia de-i schingiuiau în închisori pe cei ce nu erau de acord că comunismu-i Raiul pe pămînt - cacofonie intenţionată, pentru cei ce-ncearcă să uite), categorisit la un moment dat de însuşi şeful lui ca "prostănac". Eu refuz să votez aşa ceva, mi-e greaţă. Dacă voi puteţi să-l votaţi, aveţi stomacul mai tare ca mine. Cam atît despre comunişti, foşti şi actuali.
Amicilor liberali, gata să-şi vîndă comuniştilor votul pentru cîteva funcţii, le mai amintesc doar atît: Băsescu, de-l înjură la grămadă, a fost singurul preşedinte român care a condamnat în mod deschis şi oficial comunismul, suportînd batjocura nereţinută a unui întreg parlament plin de comunişti abia mascaţi şi de trădători de profesie. Ceea ce, apropos, liberalii n-au fost în stare să facă. Dacă pentru un întreg Partid Liberal nu contează, pentru mine contează.
Mtg: Planar Chaos - Dash Hope by Zoltan Boros & Gabor Szikszai
* M-am cam săturat să plimb o ţeavă prin secţie. Ştiu s-o fac - am avut profesori merituoşi - dar nu-mi place.
* M-am cam săturat să corespund aşteptărilor. Să simt cum standardele scăzute ale celorlalţi mă trag în jos.
* M-am cam săturat să-mi vînd marfa unora care nu-i apreciază valoarea. Şi care nu-şi cunosc interesul.
* M-am cam săturat să tac şi să înghit orice, de la oricine. Chiar şi somacul meu are o limită.
* M-am cam săturat să justific ceea ce sînt unor indivizi cu principii ferme precum cauciucul. Nevulcanizat.
* M-am cam săturat să fac lucruri fără sens. Trebuie să-mi justific existenţa cumva, faţă de mine măcar.
Simt, zi de zi, cum se umple paharul. Într-o bună zi o să fie plin, apoi o să-nceapă să dea pe-afară.
Acum sînt succint, dar cîndva voi intra în suculente detalii. Este un timp pentru toate, nu?
just me
Cîndva un individ nervos şi cam beat mi-a tras un pumn, în obraz. Mergeam seara pe stradă, între două autobuze, mă întorceam din oraş. Nu-mi amintesc să fi făcut ceva ca să-l merit, era iarnă şi eu mă zgribuleam în cojoc, mergeam pe trotuar alături de ceilalţi, n-aveam treabă cu nimeni. A fost un gest random, nesupus nici unei cauzalităţi aparente. Nici acum, după atîţia ani, nu-i găsesc logica. Mi-a rămas întiparită în minte senzaţia de zdruncinătură şi săgetarea fierbinte a obrazului inflamat în timp ce îmi priveam reflecţia încruntată din geamul autobuzului suburban şi prost întreţinut, zdrăngănind tot drumul pînă acasă. Mascîndu-mi descărcarea întîrziată de adrenalină. Furia neputincioasă.
De-atunci am mai primit şi alte lovituri neaşteptate, de un fel sau altul, nici una însă atît de evident fără logică. Sînt aici, deci le-am supravieţuit tuturor. Fiecare lovitură a lăsat în urmă o dublă cicatrice, cele fizice mă dor de obicei cînd se schimbă vremea, celelalte îşi aleg singure momentul durerii, au reguli proprii.
Am înţeles mai tîrziu că nimic nu se-ntîmplă degeaba, totul are un sens, chiar dacă aparent nu-i aşa. Nu primim ceea ce merităm, în sens strict cauzal. Loviturile / accidentele / umilinţele inexplicabile logic ni se-ntîmplă pentru a provoca o reacţie, pentru a ne obliga la autoanaliză. Depinde de noi dacă înţelegem ceva.
Celtic Cross by Mike Hollingshead 
Gustăm gusturi, mirosim mirosuri, cît e ziua de lungă. Vedem, auzim, pipăim îndelung realitatea, neîncrezători, cu buricele degetelor, în speranţa că îi vom simţi textura. Că o vom înţelege. Înţelegem cu ce-avem, cu mintea adică. Încadrăm realitatea în structuri şi raţionamente logice, repetabile, la o adică. Previzibile. Într-o primă aproximaţie, aparent, reuşim. Folosim nesperata ocazie să ne umplem de noi, să ne simţim bine în pielea noastră. Şi totul merge, o vreme, pînă la prima neconcordanţă majoră. Atunci punem la îndoială totul, realitatea însăşi, mai puţin metoda noastră limitată prin care ne acordăm realităţii. Sîntem consecvenţi în toate, dar mai ales în greşelile noastre.
Imperfecţiunea simţurilor îşi lasă amprenta în percepţia limitată şi limitativa a realităţii, iar noi ne bazăm în continuare pe ele. Pînă cînd? Un prim pas ar fi acceptarea propriei noastre imperfecţiuni. Să nu ne mai credem buricul pămîntului, adică.
Roman Coin Emperor Trajan
Despre leadership se vorbeşte mult în ultima vreme ca despre soluţia - panaceu pentru toate problemele unei firme / grup de oameni / ţări. Liderul e văzut ca un soi de Alexandru Macedon, tăind Nodul Gordian fără prea multe discuţii, dintr-o singură lovitură măiastră de sabie, ori ca un Moise, traversînd Pustia, găsind o ţară Poporului său, despicînd apele cu un singur gest, din încheietură. Pe scurt, Liderul e capabil să ia decizii corecte în cele mai naşpa situaţii, nu-i afectat de triviala problematică umană, e un pui de Superman, cel putin cu un cap deasupra amărăştenilor. Totul sună ca si cum ar fi o calitate înăscută, deci iată o primă concluzie: leadershipul nu se învaţă la şcoală.
Senioritatea e cu totul altă mîncare de peşte. Ea apare în timp şi se arată atunci cînd, în faţa unei probleme noi, "la prima vedere", subiectul reacţionează ca şi cum ar avea un "déjà vu". Ştie cum se rezolvă: cîndva, cu ceva vreme în urmă, cu certitudine în altă formă, a mai facut aşa ceva. Senioritatea apare atunci cînd experienţele vietii - profesionale, în primul rînd, dar nu numai - se petrec cu folos, lăsînd în urma lor cîte un înţeles, desprins de elementele întîmplărilor concrete. Prin excelenţă, într-o situaţie dificila, seniorului i se cere părerea, înainte de a se lua o decizie. Fiind rezultatul (distilat) al unei acumulări, iată şi-aici aceeaşi concluzie: nici senioritatea nu se învaţă la şcoală.
De regulă leadershipul şi senioritatea stau fiecare în banca lor, nu se-amestecă: liderii se mulţumesc să conducă, fără a avea ascendentul moral de a şti să faca un lucru pe care nu l-au mai făcut pînă atunci, iar seniorii nu se-nghesuie să conducă. Cazurile în care leadershipul şi senioritatea se întîmplă simultan aceleiaşi persoane sînt rare, iar rezultatele sînt pe măsură, adică excepţionale. În situaţiile astea de regulă primul pas e senioritatea.
1 Million Dollar Bill :D 
În anii ’90 s-au dat nişte “tunuri” adevărate prin ţara asta, supranumite la vremea lor “inginerii financiare” – fiindcă erau concepute de nişte ingineri de meserie, se pare :D – prin care mari sume de bani au trecut din buzunarele statului sau ale oamenilor obişnuiţi către alte buzunare, mai primitoare. Cele mai proeminente au fost: falimentarea Bancorex, jocul piramidal Caritas, fondul de investiţii FNI. Aşa cum probabil ştiţi, pentru Bancorex a plătit Statul (adică noi toţi, indirect); pentru Caritas şi FNI au plătit direct oamenii – mai tîrziu o mare parte din datoriile FNI au fost preluate de CEC, deci tot de noi toţi, şi tot indirect. Două din trei, un scor bun pentru inginerii români convertiţi la finanţe. A, da, au mai fost şi o grămadă de privatizări “pe doi lei găuriţi” care s-au dovedit apoi o mină de aur pentru întreprinzători şi o pagubă imensă pentru stat, care a preluat datoriile (adică, din nou, am plătit noi toţi).
În aproape toate situaţiile prezentate mai sus, repet, pierderile au fost acoperite de Statul Român – s-a spus despre noi că sîntem un stat bananier, că într-o ţară civilizată nu s-ar putea întîmpla aşa ceva, într-o ţară civilizată plăteşte cel ce greşeşte şi dacă o bancă ajunge în stare de faliment, ea va fi executată silit, restul economiei rămînînd sănătoasă şi neafectată în profunzime.
Privită în lumina celor de mai sus, actuala criză financiară din US şi rezolvarea ei – acoperirea pagubelor prin răscumpărarea portofoliilor de credite neperformante de către stat, la “modestul” preţ de aproape 800 miliarde USD – apare ca o trădare a principiilor liberale enunţate mai sus, principii utile pesemne doar atunci cînd dai lecţii de moralitate ţărilor mici şi amărîte. Partea “drăguţă” este că sistemul financiar mondial funcţionează ca o reţea enormă de vase comunicante, orice dezechilibru local transferîndu-se, într-o mai mare ori mai mică măsură, într-o altă parte a lumii. Aşa se face că lipsa lichidităţilor din sistemul bancar american a provocat o “foame” de lichidităţi pe toate celelalte pieţe financiare din lume, scumpind valutele forte în detrimentul celor slabe. Deci noi, suferind, ajutăm economia americană să se redreseze. Cît altruism pe capul nostru.
Pe de altă parte, campania electorală (cea americană, adică aia care contează, nu parodia care se-ntîmplă pe plaiurile mioritice …) a intrat în linie dreaptă, iar combinaţia campaniei cu criza crează un amestec exploziv. Iată de ce evoluţia campaniei electorale americane are o importanţă proeminentă pentru noi toţi, iată de ce voi monitoriza aceste alegeri, prin fluxul (Pod) de ştiri de presă NEWSWIRE susţinut de VODPOD. See you arround.
”The Time Has Come For Those Who Are Different To Stand United”
Percepută ca atare abia de curînd, generaţia din care fac parte a început să iasă la lumină discret, lăsînd la vedere numai “vîrful aisbergului”. De ce “Generaţia Invizibilă”? Pentru că mă uit în jur şi văd maxim o zecime din vechii mei colegi de facultate, restul sînt împrăştiaţi în întreaga lume. În întreaga lume civilizată şi avansată tehnologic adică – şi peste tot au ajuns în funcţii-cheie. “Discreţia” acestei generaţii este cu atît mai evidentă dacă luăm în considerare faptul că au fost mai mulţi decît ceilalţi – şi decît generaţia anterioară, şi decît cea cea care a urmat, datorită anomaliilor sociale precum mult-hulitul decret anti-avort dat de ceauşescu (am scris cuvintele astea special cu litere mici, să ştiţi că am voie, fiind produsul direct al acestei anomalii). Ceea ce a “uitat” să facă societatea care i-a obligat să existe, a fost să le asigure acces la învăţămîntul superior, de exemplu, stau mărturie tuturor că locurile în facultăţi nu s-au suplimentat, în fata valului aproape dublu de absolvenţi de liceu din acea vreme. Societatea comunistă n-avea nevoie de intelectuali, nimic nou aici. După revoluţie (iarăşi litere mici asumate..), cei din Generaţia X au auzit de protecţie socială, case ieftine pentru tineri etc. însă majoritatea lor n-au avut parte de ele. Generaţia X s-a descurcat (şi se descurcă încă) pe cont propriu. “Prin noi înşine”, iată cît de bine se potriveşte sloganul liberal acestei generaţii.
Studiul ăla de marketing vehiculat prin presă este în bună parte bullshit, trust me – vă spune asta un mare (fost) fumător de Carpaţi şi mare (fost si actual) mîncător de Eugenia şi Ciocolată cu Rom. Nu, nu cumpăr produsele după ambalaj – asta e o chestiune de (lipsă de) IQ, părerea mea… Da, îmi place Phoenix şi îl respect pe Maestrul Florin Piersic, dar nu sînt idolii mei. Queen mai degrabă… Generaţia X e workohoolică şi nu suportă comunismul – aici m-aţi prins...
Eu cred că Generatia X abia de-acum va ieşi la lumină, abia de-acum se va afirma. Pînă acum a stat precum vinul bun, în butoaie, cîştigînd arome nepreţuite. Cîştigînd valoare. Oare sînteţi pregătiţi pentru noi?...
"We are friends... :)"
Se zice că familia nu ne-o alegem, ne e data la naştere de regulă, împreună cu “kitul standard de instalare” (îmi place cum sună chestia asta). Desigur, există excepţii – nu-i aşa, întotdeauna există excepţii. Nici rasa, sexul, religia ori ţara în care trăim nu sînt pe-alese, deşi – of course, în extremis – unii dintre noi, nemultumiţi de situaţie, încearcă să le schimbe pe-astea din urmă. Unii chiar reuşesc. Excepţiile, desigur.
Însă prietenii – oare pe ăştia cum îi alegem? Aici nu prea putem vorbi de predeterminare, “e prietenul meu fiindcă s-a nimerit să fie pe-acolo, prin preajmă” – ăsta nu-i un argument serios. Colegii (de orice fel) nu ne sînt în mod necesar prieteni. Adesea îi numim prieteni, în mod greşit, pe cei ce ne plac ori pe care-i plăcem noi, fără să ţinem cont de alte criterii. Ei nu ne susţin cînd ne arde buza, la greu. Ei sînt de fapt “slăbiciunile noastre cu chip de prieteni”.
Poate c-ar trebui să-i alegem după criterii clare. Eu aş propune ca “pretendenţii” să se-nscrie numai pe bază de voluntariat, adică în primul rînd să fie disponibili de-a fi prieteni, de-a dărui ceva din sufletul lor. Apoi ar trebui verificate principiile, alea două sau trei importante după care ne ghidăm întreaga viaţă, să fie aceleasi la amîndoi. Abia acum vine rîndul “plăcutului” – e important şi ăsta, placutul, doar nu vrei să stai nas în nas, toata ziua, cu un prieten nesuferit. Pentru oamenii destupaţi – zic eu (pentru mine, at least) vîrsta, sexul, rasa, naţionalitatea – nu sînt criterii, pur şi simplu nu sînt. Nici pentru prietenii mei.
Aş mai adăuga un criteriu, destul de important (cel puţin) pentru mine: IQ-ul. Să te ferească Dumnezeu de prietenul prost, asta-ţi urez din toată inima, cititorule. Am văzut obraji crăpînd de ruşine pentru un prieten idiot, cred că şi voi aţi văzut ori păţit – nu se poate să nu. Ne-o facem singuri să ştiţi, nu mai avem nevoie de “ajutorul” duşmanilor, ne “descurcăm” singuri adică alegîndu-ne prieteni proşti. Pe scurt, eu i-aş testa :P
“Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el aflat-a comoară.” – cuvinte greu de contestat. Să ştiţi că eu am mulţi amici şi colegi dragi la care ţin. Am şi prieteni – puţini, dar buni. Am încercat să le fiu şi eu prieten bun, la rîndul meu. Mi-am oferit prietenia de cîteva ori în viaţă (ocazii numărate pe degete) – uneori oferta mea a fost bine primită, alteori a fost refuzată. I can live with that.
Voi cum staţi, dragilor? :)
"The Terminator..."
Azi mi-am pierdut nişte ore din viaţă (prea multe, zic eu) devirusînd PC-uri, unul dintre ele, în special, mi-a mîncat ceva timp şi ficaţi. Fără să îmi propun asta în mod special, fără să fie meritul meu deci, am avut timp de gîndire, din ăla cu privirea în gol. Am ajuns la concluzia că daca ne-am exprima vîrsta în ore, calcularea intervalului de ani plus luni durează tot cam atît cît calcularea intervalului rămas, de săptămîni plus zile şi ore. Deci în sistemul nostru interior, absolut subiectiv de valori, cele două durate au reprezentări asemenea, poate şi pentru faptul că le acordăm cam aceeaşi importanţă. Pentru că, la nivel subiectiv, experienţa comprimată a tuturor anilor noştri contează cel mult cît experienţa ultimelor săptămîni plus zile şi ore. Deci perspectiva noastră abstractă asupra a tot de se-ntîmplă în jur e complet deformată de niste lentile de ochelari extrem de groase la mijloc, adevărate funduri de borcan, din alea care îţi schimbă fizionomia. Mă gîndesc cît de greu ar fi să educăm o masină să gîndească în stilul ăsta. Şi cît de subiectivă am considera-o atunci, cît de neadecvată scopului ei ni s-ar părea. Faptul că un sistem automat gîndeşte aşa nu ne-ar da de loc o stare de confort. Că oamenii gîndesc aşa – ni se pare firesc.
Contează mai mult pentru noi, subiectivii, ce-am înghiorţăit ieri şi azi şi ce sperăm să-nfulecăm mîine decît dacă o viaţă întreagă ne-am hrănit sănătos. Asta a fost o metaforă, you know what I mean.
Conţinutul postărilor din acest site îmi aparţine, zeci de mii de neuroni morţi pînă acum (vreo 2 făraşe cu vîrf, în total) stînd dovadă acestui fapt. Ca urmare, reproducerea şi republicarea textelor mele, totală sau parţială, pe orice fel de suport, fără acordul meu, se va face numai cu marcarea lor (ca citat, cu ghilimele, de exemplu) şi indicarea sursei (autor + dată postare + URL blog, URL blog sau cel puţin link spre blog). Pentru moment.
Yours,
JOKER (Gabriel Bardac)
