CVII: HURT.

Johnny Cash - Hurt

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "CVII: HURT." ***

LXX: PRETENDING... "BACKWARD" & "FORWARD"

Anouk - Pretending as always "backward"

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL " LXX: PRETENDING... "BACKWARD" & "FORWARD" " ***

LXVII: "What Would You Do If No One Expected You To Live?" [from LinkedIn]

"We expect the doctor next door to stay the doctor next door. We want our friend who works in finance to stay in finance—not drop everything and become an artist. Following your dreams sounds good in theory, but if you do, expect that everyone in your life is going to think you’re crazy."
 

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "LXVII: "What Would You Do If No One Expected You To Live?" [from LinkedIn]" ***

LXIV: M.F.L.

My Fair Lady - Loverly

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "LXIV: M.F.L." ***

LVIII: REDEFINIREA FIRESCULUI: NOAPTEA IGUANEI, BEST OF. IN FACT, MOST OF...

Poemul de l-am pus în postarea trecută mi-a făcut o poftă nebună de Noaptea Iguanei, aşa că l-am revăzut (... a cîta oară?...), apoi m-am gîndit să fac o selecţie, acolo, de cîteva minute. Ca urmare, am luat filmul la ciopîrţit. Numai că socoteala de-acasă nu prea s-a potrivit cu cea din tîrg, ca de obicei. După o noapte de muncă, au căzut "la tăiat" doar vreo 30 de minute, restul fiind mult, mult prea bun. Am tăiat cîte ceva de la început, unde încă nu se-nchegase bine intriga, apoi de ici ici şi de colo, cîteva imagini de umplutură. Plus sfîrşitul, holywoodian, cînd toţi zîmbesc frumos, în gros-plan (chestie care, recunosc, întotdeauna m-a enervat). Restul e mult, mult prea bun. Aşa că tot ce-a rămas - cam 70% din film - l-am împărţit în 4 bucăţi, pentru a putea fi urmărit totuşi la o calitate acceptabila, apoi l-am postat, mai jos.

Povestea este despre "a men at the end of his rope" şi opţiunile lui, din ce în ce mai limitate-spre-zero. Lui îi stau împotrivă în primul rînd propriile lui alegeri (proaste) din trecut, iar acum, ajuns la capătul funiei, chiar el însuşi, el şi limitarile lui omeneşti. Conform legilor lui Murphy, evenimente din cele mai neplăcute i se întîmplă, într-un crescendo din ce în ce mai greu de suportat. De remarcat că distinsului reverend aproape răspopit Lawrence T. Shannon, cam toate - şi cele bune, dar mai ales cele rele - îi vin / i se trag prin femei. Unele îl iubesc şi vor să-l facă fericit, de regulă împotriva voinţei lui, altele îl urăsc cu patimă, propunîndu-şi nici mai mult nici mai puţin decît să-l distrugă, iar celelalte, neutre, se lasă numai manipulate de şarmul lui. Surprinzător (sau nu), atît cele ce-l iubesc, cît si cele ce-l urăsc, nu iau nici o clipă în considerare apelurile lui din ce în ce mai disperate la raţiune şi omenie. Iar el, asaltat din toate părţile, se zbate, se zbate, legat la capătul funiei lui, precum numita iguană, sperînd în ciuda evidenţei să scape loviturii fatale a macetei... în speranţa că-şi va salva măcar cîte ceva din deja terfelita-i onoare. Degeaba. Pînă la urmă, perspectiva "lungului drum înot pînă în China" devine pentru Shannon din ce în ce mai probabilă, ca singura soluţie de a sparge cercul vicios.

"Adunînd dovezi ale inumanităţii omului faţă de Dumnezeu"... Mda.

Rezolvarea complicatei situaţii, într-un mod paradoxal, dar şi cumva firesc în acelasi timp, v-o las vouă s-o descoperiţi, cetitorilor :). E vorba aici, ei bine, de redefinirea firescului.

The Night of the Iguana (selection 1)

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "LVIII: REDEFINIREA FIRESCULUI: NOAPTEA IGUANEI, BEST OF. IN FACT, MOST OF..." ***

LIV: LACRIMOSA +

HAVASI - Lacrimosa (Symphonic version)

... Sîntem ceea ce sîntem...

LIII: LACRIMOSA - THE BEAUTY OF SADNESS

Lacrimosa (Requiem) - Wolfgang Amadeus Mozart

Lacrimosa dies illa
Qua resurget ex favilla
Judicandus homo reus.
Huic ergo parce, Deus:
Pie Jesu Domine,
Dona eis requiem. Amen.

Tearful that day,
on which will rise from ashes
guilty man for judgment.
So have mercy, Oh God, on this person.
Compassionate Lord Jesus,
grant them rest. Amen.

LI: TIME'ZZUP. TIME FLIES. TIME WOUNDS ALL HEELS. FARSCAPE

FARSCAPE: TIME

Farscape - Unrealized Reality [season four, episode eleven]. Fragment.
.........................
JOHN: Nice threads. Helps to humanize you. Makes it easier for me to sympathize with your problems. MAN: Time. [John tilts his head slightly, makes no response.] MAN: Time. JOHN: Zzup? MAN: Time. JOHN: Flies. MAN: Time. JOHN: Bandits. MAN: Time. [The man begins moving closer, John’s response taking on a harder edge.] JOHN: Wounds all heels. MAN: Time. JOHN: [singing] Rosemary and Thyme… MAN: Time. [John pulls a small pulse weapon from the flight harness over the EVA suit and fires.] JOHN: Zzup. [The energy of the pulse bolt freezes about a foot from the well dressed man’s face. The man looks… vaguely disappointed, turning he moves back toward the far side of the ice floe, muttering one more time…] MAN: Time. [John eyes the small pistol wryly.] JOHN: [to self] Either stop pointin’ guns at people or get a bigger gun. [John takes a few steps closer, almost following the well dressed man who appears to be examining the frozen pulse bolt, which is, itself, continuing in it’s flight… at a much subdued rate.] MAN: Time is… [Long pause while John takes another, disinterested look around.] JOHN: Infinite. [Clearly thinking of a better answer, giving it with greater interest.] JOHN: Relative. [The energy of the pulse bolt winks out as the well dressed man turns back toward John.] MAN: You are quite a simple organism to possess the knowledge you do. JOHN: You’re only sayin’ that ’cause you don’t know me. MAN: Time is meaningless and yet it is all that exists. JOHN: Very Morrissey. My name is Jo— MAN: Yes. JOHN: And yours is… MAN: Unimportant to our encounter. JOHN: [mirthless chuckle] Exactly. I love how you lay it out there, Einstein. So let me ask you, without… getting existential on me— why am I, why are we… here? EINSTEIN: You are present to perish, I am present to effect that outcome.
.........................

Aparent, trăim de-a lungul unui singur fir temporar. Chestia asta o numim, pompos, REALITATE. O considerăm imanentă, imuabilă, aşa ne e cel mai uşor sa ne-o reprezentăm, pentru a fi împăcaţi cu sine, prea multe întrebări existenţiale strică echilibrului interior. Însă potenţialităţile care-au dus la realitatea actuală ar fi putut duce, în anumite condiţii, la un număr infinit de realităţi alternative, unele din ele abia diferite, altele de-a dreptul antagonice cu aceasta. Cineva apropiat mi-a spus cîndva că ...trecutul se varsă-n prezent şi se transformă în viitor ca nişte coarde elastice, mişcătoare vibrant spre vîrf. [....]

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "LI: TIME'ZZUP. TIME FLIES. TIME WOUNDS ALL HEELS. FARSCAPE" ***

XLVIII: SǍ LUǍM, DE EXEMPLU, PRIVIREA

Magic eye - from Dark Wallpapers

Tehnic, ochiul citeşte lumina, recepţionează fotonii, emişi direct sau reflectaţi de obiecte, apoi refractaţi prin aer, apă ori ce-o fi acolo. Apoi creierul gîndeşte un pic şi face o proiecţie, pe care noi o luăm de bună, îi zicem imagine. Deci, tehnic, e un proces de recepţie.
De ce vorbim atunci cu toţii de privire ca şi cum ar transmite ceva: privire tristă, de cîine bătut, dragostea i se citeşte în privire, priveşte hoţeşte în jur cu ochii mijiţi, privirea lui/ei rece a trecut de-a dreptul prin mine, aruncă fulgere din priviri, privirea lui/ei spune totul. Ne minţim oare cu toţii chiar atît de uşor?... E-adevărat că mai sînt şi alte elemente care contribuie la ceea ce numim expresivitate, cel puţin parţial: în primul rînd faţa, cu toate elementele ei, apoi atitudinea întregului corp, gestica, imaginea de ansamblu. Chestia e că îi privim pe ceilalţi în ochi şi-atunci toate celelalte elemente descrise mai sus, fiind receptate de vederea periferică, le cam "înghiţim" automat, la nivel subconştient, asociindu-le ca şi elemente colaterale la ceea ce vedem în mod conştient: privirea.
Ceea ce nu explică de nici o culoare cum simţim cînd alţii ne privesc, iar cînd ne-ntoarcem instantaneu adesea-i surprindem, iar ei de obicei se întorc în altă parte, jenaţi, nu-i deloc plăcut să fii prins asupra faptului, [....]
*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "XLVIII: SǍ LUǍM, DE EXEMPLU, PRIVIREA" ***

XXX: WATCH OUT - ABBA

Iată un cîntecel interesant al formaţiei ABBA. Sound-ul este (cît se poate de) ROCK şi foarte diferit de tot ce am auzit cu toţii, an după an, cîntat de formaţia asta. E chiar original, dacă stai să te gîndeşti. Ascultîndu-l, prin mintea mea a răsărit o întrebare: de ce oare n-au continuat să exploateze filonul ăsta, de ce n-am (prea) mai auzit ROCK cîntat de ABBA?...
Watch Out a fost lansat în 1974, făcînd parte din albumul Waterloo. Dacă mai ţineţi minte, piesa principală a acestui album (Waterloo) a cîştigat competiţia Eurovision în acelaşi an, 1974. Acela a fost punctul de cotitură în istoria ABBA, momentul recunoaşterii lor mondiale ca staruri POP.
În acest context gestul de a renunţa la un întreg filon melodic (ROCK) în detrimentul altuia (POP) pare rezultatul unei decizii reci, strategice, lăsînd pe locurile doi, trei şi patru plăcerea şi dorinţa de a crea, respectiv talentul în forma lui pură. Promovînd în schimb comercialul, popularul, vandabilul.
L-am mai ascultat de cîteva ori, înainte de a mă dumiri ce s-a întîmplat atunci. M-am prins, în cele din urmă. A fost o renunţare la ROCK atunci, fără îndoială, au renunţat la o "creangă" a viitorului lor, au tăiat-o cu drujba, discret, chiar de lîngă "trunchiul" formaţiei, cu tot cu talentul, potenţialele creaţii necreate, plus posibila recunoaştere viitoare ca rockeri. Ce-au cîştigat?... Au cîştigat concentrarea totală asupra filonului POP din creaţia lor, care i-a dus pe poziţia recunoscută de una dintre cele mai mari formaţii POP ale tuturor timpurilor. Cea mai mare, zic eu.

Watch Out - ABBA

Se întîmplă în viaţă să fii pus în faţa alegerilor de genul ăsta, să ai de ales între două sau mai multe variante de viaţă, ambele bune, în aparenţă. Ca să nu greşeşti atunci, trebuie să fii un pic înţelept, sau măcar să-ţi alegi un sfătuitor înţelept. Regrete vei avea mereu, orice-ai alege.
Dacă stai şi te gîndeşti mai bine, altfel nu se putea, au luat cea mai bună decizie. Ar fi fost nişte rockeri buni, poate, talent aveau, se aude. Dar cîntînd POP, talentul lor a ajuns la limita geniului.

XXVI: PE MARGINEA UNUI NUP ANUNŢAT

Mineriada 13-15 iunie 1990 by Romulus Cristea
* Titlu de presă - 13 octombrie 2008: “NUP pentru Ion (Ilici) Iliescu în dosarul mineriadei din 13 – 15 iunie '90”.
Mda, se pare c-a scăpat, şobolanu’ kaghebist, şi de data asta… se pare că ăsta-i destinul lui de “liber cugetător” pe pămîntu’ ăsta, să trăiască bine-mersi, să-i îngroape pe toţi şi să nu se-atingă nimeni de el. Pe lumea asta, că pe ailaltă… presupun că acolo are deja rezervat un cazan special, în secţiunea VIP din Iad, plin ochi cu smoală rusească şi încălzit cu gaze ruseşti. Scump, da’ merită. Auzi, cică n-are nici o vină, cum ne-a putut trece aşa ceva prin cap?...

… Parcă nu l-am văzut la televizor, eu şi-o ţară întreagă, chemînd “oamenii de bine ai ţării” să vină la Bucureşti, “să apere instituţiile statului de elementele reacţionare”… Şi-au venit minerii, cîtă frunză şi iarbă, pîrtie au facut. Universitatea, Arhitectura, sedii ale partidelor de opoziţie, ale organizaţiilor studenţeşti şi ziarelor de altă opinie decît cea “oficială” – peste tot au trecut. Echipamentul “standard” al unui miner conţinea: lămpaş (util în detectarea studenţilor ascunşi prin subsoluri), tîrnăcop (în caz că era vreo uşă-ncuiată), furtune de presiune, cu piuliţe la capăt. Colegul O.N. a văzut piuliţele alea foarte de-aproape (de la numai cîţiva centimetri), scoţînd scîntei şi muşcînd din tencuiala luminatorului prin care încercase să scape, la fiecare izbitură, în timp ce respectivul miner îl prinsese de-o mînă, să-l tragă-năuntru, înapoi, la bătaie. Aveau şi cizme minerii ăştia, dovada fiind coastele rupte ale colegului M.I., tratat o lună în Austria, de Médecins Sans Frontières, unde autorităţile i-au oferit azil politic (a refuzat, patriotic… fraierul). Luni de zile a avut probleme de vorbire, îi trebuiau secunde bune pentru a pronunţa un cuvînt… Aveau şi bîte, dovadă stau o mulţime de capete sparte – practic nici unul dintre colegii mei, prinşi de mineri în Universitate, n-a scăpat fără capul spart. Aveau şi umor minerii, să ştiţi, colegul M.B. ne-a povestit cum, după mama de bătaie primită, zăcînd mai mult mort decît viu pe marginea fîntînii arteziene de la Arhitectură, i-a auzit pe mineri contrazicîndu-se dacă moare ori nu, perspectivele fiind următoarele: dacă trăia – ajungea la-nchisoare, iar dacă era mort ori pe moarte – ajungea la spital, să-i declare doctorii decesul, să se spele ei pe cap cu el. Băieţi dezgheţati, s-au gîndit că cea mai bună metodă e să-l bage cu capu sub apă, în fîntînă, să vadă dacă mai respiră ori nu. Şi-a ţinut respiraţia şi-a trecut testul. L-au aruncat într-o salvare, ca pe-un sac. La o lună după evenimente, hematoamele începuseră să i se estompeze din albul ochilor, dar încă mai avea sînge în lichidul cefalo-rahidian. Altă poantă bună: colegul D.A., cameraman part-time pentru o televiziune franceză, a tăcut chitic, în speranţa că va scăpa mai ieftin. De bătaie tot n-a scăpat, aţi ghicit, în schimb, printre ciomege şi cizme în burtă a avut ocazia să aprecieze mostre de umor neaoş: “Dă-i, bă, la oase, franţuzului, să vadă şi el cum e pe la noi”… I-au furat adidaşii şi ciorapii Lacoste.
După cîteva zile abia au început să răsară colegii mei, unii scăpaţi din U.M. de Securitate de lîngă Măgurele (unde mîncau bătaie, cu predilecţie, cînd se cereau la toaletă, restul timpului fiind “parcaţi” într-un hangar, pe ciment), precum colegul E.T., pe care l-am văzut venind pe jos, cocoşat şi crăcănat de durere da’ nu l-am recunoscut, atîta era de negru (era alb numa’ în albul ochilor) iar hainele arătau ca şi cum ar fi fost tîrît mai multe sute de metri (surpriză: chiar fusese tîrît mai multe sute de metri…), alţii fugiţi din Spitalul Municipal, unde erau păziţi non-stop de cîte-un securist în civil pe hol, la intrare (cu ajutorul unor colege îndrăzneţe, care le-au dus haine şi i-au susţinut efectiv, fugind împreună pe ieşirea de serviciu…). Stăteau unul lîngă altul la pansat pe un pat de cămin - n-o să uit niciodată urmele groase şi vinete de bîte minereşti, pielea pe-alocuri crăpată… - împreună cu un tînăr muncitor, venit la Bucureşti “să apere democraţia”, şi care, avînd o faţă mai intelectuală, fusese “asimilat” studenţilor de către mineri, bătut şi băgat la dubă… tocmai luase chenzina, pe 13 iunie, avea banii la el – evident, l-au buzunărit :)) …Cred că omul ăla n-a mai votat în viaţa lui cu Iliescu.

La sfîrşit i-a adunat pe mineri la Romexpo, mulţumindu-le public pentru ajutor (s-a dat la televizor). “Anormal a fost faptul că a putut să-i treacă cuiva prin cap să invoce şeful statului cu vreo răspundere în legătură cu ceea ce s-a petrecut în urma acestor acte rebele împotriva instituţiilor statului", a declarat Iliescu, la aflarea deciziei de NUP.
Senin. Ca o floare.

DOUĂZECIŞIDOI: 23 AUGUST, O SĂRBĂTOARE (APROAPE) UITATĂ

Ultima defilare: 23 august 1989                                 &                                "Casa Radio"
Cîndva ziua asta era o sărbătoare proeminentă, cu o profundă semnificaţie, acum a uitat-o aproape toata lumea.
Istoriceşte vorbind, totul a pornit de la decizia conducerii ţării de atunci, în anul de graţie 1944, de-a rupe alianţa cu Axa (Germania + Italia + Japonia) şi-a trece de partea Aliaţilor (Anglia + SUA + URSS), într-un moment cînd războiul începuse să meargă prost pentru Axă. Decizie de conjunctură, aproape la fel de discutabilă ca şi intrarea în război de partea Axei. După război ţara noastră, sub ocupaţie sovietică, a sărbătorit an de an această zi ca sărbătoare naţională, inventîndu-i permanent noi semnificaţii, în funcţie de prioritaţile de moment. Eu am prins doar două:”Insurecţia armată, antifascistă şi antiimperialistă”, cînd eram copil, apoi, spre finalul erei ceauşiste: ”Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”. În timp, deci, s-a “estompat” contribuţia armatei şi s-a pus accent pe caracterul social şi naţional. A, da, şi pe ideea de eliberare socială – de parcă vreun război s-a ocupat vreodată de aşa ceva… Trei zile “libere” – defilări, armată, mulţime, popor.
Ţin minte în mod deosebit ultima defilare, din 1989: oamenii din orăşelul meu, printre care şi fratele meu mai mare, s-au trezit cu noaptea-n cap şi s-au suit pe la patru dimineaţa în autobuzele parcate în faţa Primăriei, pe bază de liste nominale, plecînd apoi spre Bucureşti. Au stat în picioare, în soare, pe-o caniculă cam ca acum, pînă pe la ora două după-amiaza, cînd le-a venit rîndul să defileze prin faţa lui ceauşescu. Defilarea a avut loc pe un bulevard neterminat, prin faţa unor blocuri neterminate – dar cu faţada văruită în grabă şi cu geamuri, apoi prin faţa viitorului Muzeu al PCR, un şantier şi acela, nefinalizat niciodată (cunoscut apoi, pentru o bună bucată de vreme, sub numele de Casa Radio).
Acolo, în clădirea aia, într-un balcon alcătuit din schele şi făţuit în grabă, balcon care nu mai există de mult, a asistat ceauşescu la ultima defilare din viaţa lui. N-a fost de bun augur pentru el. Acum acolo bate doar soarele şi vîntul. Pentru încă o vreme.

OAMENII RĂI EXISTĂ, NU SÎNT UN MIT!

Răutate, Uscăciune... Ţepi
Da, există oameni răi, periculos de răi. Am întîlnit în întreaga viaţă numai cîţiva oameni de felul ăsta. Sînt rari, fiindcă perfecţiunea e rară, pe pămîntul pe care călcăm, atît în bine, cît şi în rău. Iar ei sînt atît de aproape de perfecţiune…
* Un soi este “Omul Ţepos”. Pare că ştie ce spune, pare că ştie secretele universului, stă călare pe ele. Şi cînd colo, încearcă să te-ncalece pe tine, de fapt. Genul care mănîncă cuie şi scoate pe partea cealaltă, la minut, sîrmă ghimpată, ruginită gata.
Dacă te prinzi cu cine ai de-a face, eu zic să-l înjuri, cu vorba bună n-o scoţi la capăt cu el.
* Alt soi este “The Guru”. Am întîlnit doi de soiul ăsta pînă acum, m-a ajutat Dumnezeu şi-am scăpat. Ăştia au cheia înaintării şi mîntuirii tale spirituale chiar la ei, în buzunarul din spate al blugilor soioşi (cazul unu) ori al pantalonilor de trening (cazul al doilea). Dacă îţi pierzi multă vreme pe lîngă domniile lor te vor umfla de idei şi de ceaiuri, nici nu ştiu care din ele sînt mai bune spălătoare de creier. Eu am scăpat fără sechele, de fiecare dată, dar n-am intrat prea adînc în problemă şi-am mai avut şi noroc, pe deasupra. Alţii n-au avut atîta baftă şi-au suferit ani de-a rîndul, centrifugaţi din comédie la o viteză prea mare. Unii nu şi-au revenit complet niciodată.
Cum scapi de ei?... Păi mai întîi trebuie să vrei să scapi, asta-i cam dificil, cu vrutul, cînd ai fost spălat pe creier deja. Singura ta speranţă e că materia cenuşie se spală mai greu, deci daca te duce creieraşu’, vei scăpa. Ca peste tot, cei slabi vor rămîne în urmă. Cum zicea una dintre bunicile mele: “Păcatele tinereţii, maică…”
* Al treilea soi de om rău e cel îmbrăcat în piele de şef, “Managerul-Fără-De-Suflet”. Inteligent peste medie, fără umbră de morală şi dotat cu vaste disponibilităţi financiare, un individ ca ăsta încearcă să-i transforme pe cei de sub el în sclavi pe plantaţie, dispunînd discreţionar de timpul, de munca şi de creativitatea lor, la orice oră din zi şi din noapte. Anulîndu-le voinţa. Strivindu-i. Ştiu cazuri concrete de angajaţi subjugaţi îmbolnăvindu-se grav, unii psihic, alţii făcînd boli fizice grave, desigur, tot pe fond psihic. Legume aproape, la treizeci de ani, revenindu-şi cu greu, ca dintr-un coşmar. Observaţia mea ©: "Copiii rîzgîiaţi ajung manageri pretenţioşi".
Soluţia?... Să-ţi pui CV-ul la punct, să-i dai drumul să umble şi-atunci cînd găseşti ceva – să fugi cît poţi, să fugi ca de dracu’ de sub un asemenea om. Cît mai poţi umbla pe picioarele tale.

Mai grav este că imediat ce-o sa scapi de oricare din oamenii răi de mai sus, se va găsi cineva să-ţi ia locul. Există naivitate, există masochism, există prostie. Iar ei vor profita de toţi şi de toate, fără cea mai mica umbră de regret. Considerînd că totul li se cuvine.

OPTÎŞPE: CUM SĂ-ŢI ALEGI (ORI NU) PRIETENII. PRIETENE, CARE EŞTI (ORI CARE AI PUTEA SĂ FII)

"We are friends... :)"
Se zice că familia nu ne-o alegem, ne e data la naştere de regulă, împreună cu “kitul standard de instalare” (îmi place cum sună chestia asta). Desigur, există excepţii – nu-i aşa, întotdeauna există excepţii. Nici rasa, sexul, religia ori ţara în care trăim nu sînt pe-alese, deşi – of course, în extremis – unii dintre noi, nemultumiţi de situaţie, încearcă să le schimbe pe-astea din urmă. Unii chiar reuşesc. Excepţiile, desigur.
Însă prietenii – oare pe ăştia cum îi alegem? Aici nu prea putem vorbi de predeterminare, “e prietenul meu fiindcă s-a nimerit să fie pe-acolo, prin preajmă” – ăsta nu-i un argument serios. Colegii (de orice fel) nu ne sînt în mod necesar prieteni. Adesea îi numim prieteni, în mod greşit, pe cei ce ne plac ori pe care-i plăcem noi, fără să ţinem cont de alte criterii. Ei nu ne susţin cînd ne arde buza, la greu. Ei sînt de fapt “slăbiciunile noastre cu chip de prieteni”.
Poate c-ar trebui să-i alegem după criterii clare. Eu aş propune ca “pretendenţii” să se-nscrie numai pe bază de voluntariat, adică în primul rînd să fie disponibili de-a fi prieteni, de-a dărui ceva din sufletul lor. Apoi ar trebui verificate principiile, alea două sau trei importante după care ne ghidăm întreaga viaţă, să fie aceleasi la amîndoi. Abia acum vine rîndul “plăcutului” – e important şi ăsta, placutul, doar nu vrei să stai nas în nas, toata ziua, cu un prieten nesuferit. Pentru oamenii destupaţi – zic eu (pentru mine, at least) vîrsta, sexul, rasa, naţionalitatea – nu sînt criterii, pur şi simplu nu sînt. Nici pentru prietenii mei.
Aş mai adăuga un criteriu, destul de important (cel puţin) pentru mine: IQ-ul. Să te ferească Dumnezeu de prietenul prost, asta-ţi urez din toată inima, cititorule. Am văzut obraji crăpînd de ruşine pentru un prieten idiot, cred că şi voi aţi văzut ori păţit – nu se poate să nu. Ne-o facem singuri să ştiţi, nu mai avem nevoie de “ajutorul” duşmanilor, ne “descurcăm” singuri adică alegîndu-ne prieteni proşti. Pe scurt, eu i-aş testa :P

“Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el aflat-a comoară.” – cuvinte greu de contestat. Să ştiţi că eu am mulţi amici şi colegi dragi la care ţin. Am şi prieteni – puţini, dar buni. Am încercat să le fiu şi eu prieten bun, la rîndul meu. Mi-am oferit prietenia de cîteva ori în viaţă (ocazii numărate pe degete) – uneori oferta mea a fost bine primită, alteori a fost refuzată. I can live with that.
Voi cum staţi, dragilor? :)

SEVEN: DEZÎNDRĂGOSTIREA DUPĂ LEM SAU JURNALUL UNUI EŞEC GLORIOS

În Expediţia a patra din Ciberiada, constructorul Trurl se angajează să-l dezîndrăgostească pe prinţul Pantarcticus de prinţesa Amarandina, din ţara vecină şi duşmană. Contract guvernamental, aşa ceva nu se refuză.
Şi-atunci meseriaşu’ se pune pe treabă, construind, că de-aia e constructor. Mai întîi, folosind ca bază Templul Meditării (fină ironie…) face Feminotronul “…atît cu rol de antrenajer, cît şi de erotor total cu retroacţiune, cu o putere de patruzeci de megamori şi o productivitate efectivă de nouăzecişişase la sută în spectrul voluptăţii penetrante”. Mă rog. N-are succes cu scula asta şi-atunci încearcă cu un ansamblu format dintr-un Delirizator şi o Trivialniţă, fără rezultate notabile însă. Văzînd că nu-l poate dezîndrăgosti, schimbă tactica la o sută optzeci de grade şi construieşte Pruncaruncătoarele, cu care execută un enorm bombardament cu prunci vii asupra duşmanului, pînă îi destabilizează complet economia. Copleşit, duşmanul cere îndurare; ca o condiţie a păcii, nunta are loc, constructorul celebru se retrage în urale, plin de cadouri şi bani. Eşec asumat al metodei ştiinţifice, problemă rezolvată prin şantaj, over all. The End.
Noi, trăitori în lumea asta plină de limitări, nu putem, se pare, nici să declarăm un razboi, nici să bombardam măcar un cătun cu copii instant, înecîndu-l în scutece. Singura opţiune viabilă, pentru cei ce ajung în această situaţie de cacao, pare a fi să sufere precum nişte cîini. Catharsisul adică. Purificarea prin foc. Pasărea Phoenix. Eroi de nevoie, nimeni nu-şi propune de fapt sa fie erou, parcă n-aţi şti.

… Deşi Trivialniţa aia sună beton, straşnică idee, să scapi de îndrăgostirea nedorită trivializînd obiectul dorinţei, coborîndu-l adică, prin exacerbarea senzualităţii chiar, sub nivelul dezirabilităţii…
Toţi bărbaţii sînt nişte porci, nu-i aşa? :P