LXV: FIRST, THE DARKNESS

Darkness

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "LXV: FIRST, THE DARKNESS" ***

LXI: DIN CATEGORIA "THINGS THAT NEVER HAPPENED"

Madonna - Open Your Heart

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "LXI: DIN CATEGORIA "THINGS THAT NEVER HAPPENED" " ***

XLV: MESAJ ANONIMILOR PRIN VOCAŢIE ŞI ÎNCĂ UN PIC DE POLITICĂ

Români Anti PSD
Aşa sînt eu: am opiniile mele, pe care le scriu cînd şi cînd pe blogurile mele. Opiniile astea se bazează, săracele, pe experienţele pe care le-am avut pînă acum, bune ori rele. Evident că nu mă aştept să fie toata lumea de acord cu ceea ce scriu, ar fi absurd, nu-i aşa. Înţeleg chiar şi cînd vrea cineva să mă-njure. Fiind însă aici Blogul Meu, insist ca cei ce îşi manifestă dezacordul / mă critică / mă-njură / mă ameninţă / îmi aruncă insinuări peste gard, să aibă decenţa să se şi semneze, cu prenumele şi numele lor. Să îşi asume răspunderea pentru propriile opinii. Nu de alta, dar nu am de gînd să mă las înjurat în public de fiştecine. Consider că a înjura pe cineva public - pe oricine - sub protecţia anonimatului, e un gest de profundă laşitate. Plus că mi-aş dori să fie lucrurile clare, dacă tot ne-njurăm, să evităm după aia să ne strîngem mîinile ca prieteni, cînd dăm nas în nas, pe stradă.

Revenind la ceea ce cred, în politică:
Cred că ţara asta a fost profund afectată, în ultimii 60 de ani, de comunism - "Ciuma Roşie" - ideologie străină nouă şi impusă cu forţa, cu tancurile, mai exact. Am văzut cu ochii mei comuniştii rămaşi "fără cap" regrupîndu-se în '90 în jurul lui Iliescu şi concentrîndu-se - majoritatea - în partidul ce se cheamă acum PSD. Nu s-a numit aşa de la bun început, s-a "branduit" pe parcurs, făcînd mezalianţe. Partid fără tradiţie democrată, furînd din tradiţia celor ce aveau aşa ceva. I-am văzut reducîndu-şi oponenţii la tăcere cu pumnul / bîta / lanţul / gazele lacrimogene / glonţul / închisoarea. Dacă stai şi te uiţi atent, majoritatea celor ce-au făcut asta în '90 sînt tot pe-acolo, "suflul nou" fiind dat de alde Vanghelie. Candidatul lor e fiul unui fost general de Securitate (adică din ăia de-i schingiuiau în închisori pe cei ce nu erau de acord că comunismu-i Raiul pe pămînt - cacofonie intenţionată, pentru cei ce-ncearcă să uite), categorisit la un moment dat de însuşi şeful lui ca "prostănac". Eu refuz să votez aşa ceva, mi-e greaţă. Dacă voi puteţi să-l votaţi, aveţi stomacul mai tare ca mine. Cam atît despre comunişti, foşti şi actuali.
Amicilor liberali, gata să-şi vîndă comuniştilor votul pentru cîteva funcţii, le mai amintesc doar atît: Băsescu, de-l înjură la grămadă, a fost singurul preşedinte român care a condamnat în mod deschis şi oficial comunismul, suportînd batjocura nereţinută a unui întreg parlament plin de comunişti abia mascaţi şi de trădători de profesie. Ceea ce, apropos, liberalii n-au fost în stare să facă. Dacă pentru un întreg Partid Liberal nu contează, pentru mine contează.

XLII: HEADHUNTING DE TOP (ÎNCEPUT DE POVESTE)

All tied up: time to loosen the shackles? by Sarah Lee/Guardian
Mi-a spus zilele astea un bun amic un început de poveste care m-a pus pe gînduri, aşa că e musai să v-o zic şi vouă, aşa neterminată cum este:

Cică au fost odată ca niciodată nişte manageri, că de n-ar fi, evident, nici că s-ar povesti. Dar nu erau, aşa cum aţi putea presupune, nişte indivizi convenţionali şi lipsiţi de personalitate. Erau oameni plini de idei de management dintre cele mai năstruşnice, nelimitaţi în aspiraţiile lor de povara ideilor preconcepute, cum ar fi, de pildă, banalul şi comunul bun simţ. Pe scurt, se mîndreau că nici musca, de trece în zbor pe deasupra firmelor lor, nu scapă de-acolo cu virginitatea nealterată.
Cum spuneam, aceste cinstite feţe s-au hotărît, într-o bună zi de vară, să-l dea afară pe un arendaş ce conducea o firmă de-a lor din îndepărtata provincie, dintr-un ţinut cu nume neaoş, sub cuvînt că se îngrăşase prea tare - pesemne s-au prins după urmele lăsate în ultima vreme de gipan, ori de la uzura cauciucurilor pe partea şoferului, nepermis de mare. Că era ori nu aşa - prea puţin a contat. Aşa credeau ei - şi asta era suficient. Bine-bine, să-l dea afară era simplu, însă pe cine să pună în loc? De unde să găsească ei un om capabil, uns cu toate alifiile, bun de alergat pe toate cîmpiile şi - pe deasupra - rezonabil de ieftin, că şi ăsta era un element important. Vedeţi voi, dragilor, am uitat să vă spun, jupînii manageri erau de felul lor cam chitroşi. Aşa că s-au pus pe cugetat - şi în scurt timp au ticluit împreună un plan magistral, pentru că nici proşti nu erau dumnealor, de felul lor.
Aşa că au dat şfară-n ţară că au nevoie de un manager, destoinic, cu background solid, realizări la activ, nu plevuşcă, capabil să coordoneze o întreagă reţea naţională, să impună standarde, să pună pietre de temelie, să facă traininguri. Să dreagă. După ceva căutari prin varii canale, mai mult sau mai puţin formale, plus vreo două - trei interviuri, şi-au găsit omul. Aşa că l-au invitat la discuţii en-coeur şi-au început să-l vrăjească: toate resursele noastre îţi stau la dispoziţie, avem potenţial, numai tu învaţă-ne cum, să atingem succesul. Birou spaţios, telefon, PC, o să-ţi dăm şi maşină, mîine. Hai să iei contact cu problemele, uite - ce întîmplare - chiar acum avem o şedinţă, pofteşte şi tu, ca să-ţi vezi subalternii. La şedinţă fusese chemat şi arendaşul cu pricina, venit călare pe gipanul lui, după cîteva ore de drum, cică să dea raportul şi da, să-şi vadă viitorul manager. Şedinţă, analize, prezentări, proiecte, discuţii. În final, în urma analizei profunde, arendaşul iese cu capul spart. Şi pleacă pe jos, fără gipan, în "concediu de boală". Noul manager are o reacţie primară de bun simţ - îşi prezintă şi el demisia, după numai o zi, neînţelegînd din discuţii de ce-i dat afară arendaşul, aparent atît de în temă şi-atît de capabil. Însă managerii nu-l scapă, îl iau într-o cameră şi-l prelucrează cîteva ore, păi noi sîntem oameni serioşi, l-am dat afară pe ăla că-i hoţ, de-aia, tu demonstrează-ne că ai anvergură, poţi începe a construi ce ţi-am propus la-nceput de exemplu ducîndu-te o vreme în locul lui şi cîrpind ruptura. Aşa ne-arăţi şi nouă că meriţi, plus că iei contact cu realitatea din teren, vei şti despre ce vorbeşti, după aia. Şi la sfîrşit, cireaşa de pe tort: Auzi, apropos de maşină, tocmai s-a eliberat gipanul ex-arendaşului, e parcat în faţă, eu zic să-l iei tu, dacă-ţi place. Ce mai tura-vura, dacă tot te duci în locul lui. Apoi, a doua zi dimineaţa, o mică corecţie: Auzi, nu te duce cu gipanu' ăla din prima, se sperie ăia de-acolo, intră în panică, că ei îl ştiu pe arendaş în concediu de boală - şi numa' el călărea maşina aia, cică. Te duci cu maşina ta, îţi decontăm noi benzina...

Cam atît a apucat să-mi povestească amicul, că a plecat repede, cică avea un deadline. De-atunci mă tot întreb care o fi urmarea. Oare se va prinde de ţeapă tînarul cu background solid şi păr grizonat - şi dacă da, după cît timp petrecut în ţinutul acela depărtat, cu nume neaoş, muncind în locul arendaşului?... Oare va reuşi să-i convingă pe înalţii manageri să-l lase să se-ntoarcă pînă la urmă la postul de anvergură pentru care s-a angajat de la bun început?.... Dacă da, oare cît timp o să-i ia?...
Atît de multe întrebări, atît de puţine răspunsuri. Voi ce părere aveţi?

UPDATE 18 AUGUST: Cică tînăru' se bronzează încă, pe cîmp, în locu' arendaşului. L-au cam făcut, este?...

UPDATE 15 SEPTEMBRIE: M-am întîlnit ieri cu bunul meu amic, m-a pus la curent: cică tînărul manager a "depus armele" săptămîna trecută. A intrat într-o dimineaţă pe uşă chitit, a predat mobilul, cardul de acces şi cheile de la gipan şi dus a fost. L-a lăsat parcat în faţă, exact acolo unde l-a găsit prima dată.
The end?...

XXXIX: "... ŞI-ATUNCI CÎND VOI TUŞI, PRE MULŢI AM SĂ STROPESC ŞI EU..."

Piggy
În pană de inspiraţie, i-au spus "Gripă Porcină", cică porcii ar avea-o deja de multă vreme - asta înseamnă "endemic", nu-i aşa? - numai că o ţineau pentru ei. Brusc au devenit generoşi şi ne-au dat-o şi nouă, de unde atîta dărnicie te-ntrebi, de la niste porci.
Că ne-au dat-o e o chestiune aproape normală, un soi de leapşă, la urma urmei se-ntîmplă de-atîtea ori într-o viaţă. Proşti am fost noi că am luat-o, dar şi chestii din astea se-ntîmplă, de-atîtea şi-atîtea ori. Plus că oamenii n-au stare de felul lor, au limbrici, cu sau fără gripă la bord e musai să umble - şi cine îi poate împiedica să se ducă acasă, de exemplu, pe un alt continent. De mirare că n-a ajuns cineva gripat şi-n Antarctica.
Cam ăsta e firul acţiunii, în linii mari. Ce altceva obiectiv ar mai fi de spus? Că se manifestă ca o gripă obişnuită, cu fierbinţeală, tuse şi muci, că se ia de la unu' la altu', că se tratează cu ceaiuri fierbinţi şi cu patul. Că unii mai şi mor, destul de puţini, dacă e să ne uităm la statistici. Că e un virus slab, faţă de vărul aviar de exemplu, nemaivorbind de celebrul virus al Gripei Spaniole, că răspunsul imunitar normal uman îl ucide. Adică mai nimic în afara normalului.
Dar noi avem organizaţii mondiale plătite să se afle în treabă, să numere cazurile, să stabilească praguri şi culori de alertă, să dea comunicate de presă. Să omoare ţînţari cu artileria grea. Singurul efect vizibil al activitaţii WHO, pe lîngă marea de vorbe ce se revarsă spre noi pe toate canalele media - iar presa, avidă de subiecte de orice fel, a muşcat-o tare de tot - singurul efect deci este epuizarea stocurilor de antivirale, stocuri pe care marile concerne farmacetice le-au înlocuit imediat cu maxim profesionalism şi eficienţă, profitînd de deschiderea guvernelor din toate ţările lumii de-a cumpăra efectiv orice. Asta afacere supra-statală, pute de la mare distanţă a subvenţie anti-criză pentru industria farmaceutică, pe banii noştri.
Tocmai ne-a explicat la televizor o reporteriţă deşteaptă că "gripa porcină se transmite destul de repede de la om la om, dacă petreci un timp suficient de îndelungat în contact cu o persoană bolnavă". Deci se petrece imediat ce se-ntîmplă. Tare ca fularu'.

A, da, non-ştirea asta supramediatizată mai face ceva: abate atenţia lumii de la subiecte mai delicate, cum ar fi cine a ieşit în cîştig de pe urma crizei financiare. Cine şi unde a mai pus un strat de osînză, peste celelalte existente deja, cine sînt porcii ascunşi printre noi.
Ce bine ar fi dacă am şti de unde ni se trage adevărata boală, aia care contează.

XXXV: DÉJÀ VU. MOLDOVA - ZVÎRCOLIRI ALE COMUNISMULUI (… ULTIMELE?...)

Anti-Communist Protests in Moldova - The New York Times
… Numa' chestii serioase în ultima vreme. Mda…
Textul oficial - limbaj de lemn, stereotip: în Moldova îşi fac de cap agenturile străine (române, adică). Pe străzi colcăie elementele destabilizatoare, duşmănoase, provocatori. Demonstranţii sînt - evident - plătiţi de agenturi. Culmea decadenţei, cu valută…
Un preşedinte, comunist atît prin formaţie cît şi prin vocaţie, care acuză o altă ţară - soră de limbă - de "amestec în treburile interne" şi "tentativă de lovitură de stat". Un preşedinte care ameninţă demonstranţii cu moartea - abia voalat - avertizîndu-le părinţii şi profesorii că vor purta responsabilitatea morţii lor, dacă nu îi opresc / liniştesc / controlează. Paralelă mentală cu Ion Iliescu în iunie 1990: aceeaşi şcoală, acelaşi stil.
Trîmbitarea apoi - pe toate canalele oficiale - a ştirii că forţele de ordine sînt autorizate inclusiv să faca uz de armă de foc, pentru "păstrarea ordinii de stat". Expulzarea ambasadorului României - un mizilic, în context.
Apoi, blocarea liberului acces la informaţii, prin presiuni asupra presei interne (control, manipulare, ameninţare, hărţuire, arestări, bătăi, cenzură) şi neutralizarea presei internaţionale (ameninţări, bătăi, arestări, expulzări ale reporterilor străini). Blocarea accesului la internet şi bruierea telefoniei mobile (tactici de gherilă urbană, dacă ţin bine minte). În paralel, blocarea liberei circulaţii a persoanelor, prin (re)introducerea vizelor pentru cetăţenii străini (… pentru cetăţenii români, în special, nu-i aşa?...).
Ştiţi ce urmează? Vă spun eu: chemarea echivalentului moldovenesc al minerilor în capitală, "să facă ordine". Să îi pună cu botul pe labe pe toţi cei ce au o altă părere, să spargă cîteva capete inteligente, idealiste şi tinere, să îndoaie cîteva spinări, să se mai dezmorţească şi ei. Să devasteze cîteva sedii ale inamicilor politici. Să pună, după aia, flori în parcurile călcate în picioare de nesimţiţii ăia de demonstranţi. Mda.

De partea română - multă tăcere. Pe scurt, iar ne-au prins cu nădragii în vine, halal servicii secrete, halal strategie, interes naţional, etc.. De remarcat poziţia surprinzător de verticală a ministrului de externe Diaconescu, un pesedist care se dezice acum - prin tot ceea ce zice şi face - de seniorul partidului său, kaghebistul uitat de Dumnezeu printre noi Ion Iliescu.

XXIX: 1 DECEMBRIE 2008, BUCURESTI, POST-ALEGERI

Nest Guard by City Parrots
Defilare terestră anu' ăsta, fără aviaţie (Thank You God, pentru ceaţă, deja începusem să mă împac cu ideea că azi mă vor trezi motoare de elicopter şi de avion turate la joasă înălţime, repetînd vacarmul de acum cîteva zile, cînd au facut exerciţii…). M-a distrat un pic APV-istul de la biroul de presă al armatei care comenta la TV, limbajul lui mi-a confirmat că Moş Teacă traieşte printre noi mai departe în spirit, unele lucruri nu se schimbă niciodată, sînt de-a dreptul perene.
Altfel? Privim pe geam ceaţa de-afară şi numărăm voturi. Apropos de voturi, aseară mă deprimasem complet la vestea exitpoll-urilor cum că PSD + PUR ar fi pe locul întîi la distanţă, ne aşteaptă vremuri căcăcioase, m-am gîndit atunci, să ne punem la punct paşapoartele. Azi-dimineaţă din contra, veselie nesperată, la primele numărători parţiale: PSD-ul bătut cu trei - patru procente. După aia s-au echilibrat, în cursul zilei diferenţele au scăzut sub unu la sută. Cu variaţii de la zonă la zonă, se pare că nu s-au săturat încă de comunism în ţara asta: nişte moldoveni, nişte dobrogeni şi nişte olteni. Deştepţii.
Eu m-am săturat de ei de mult, le-am văzut adevăratele feţe, de aia, le-am văzut colţii rînjiţi, ochii sticloşi şi ghearele, mai ales ghearele, din spatele costumelor scumpe şi ale cămăşilor scrobite. Nu că n-aş aprecia o stîngă puternică, dar mi-am jurat că nu voi vota PSD-ul decît abia cînd toţi ăia de-au fost în partid şi în funcţii în intervalul 1990 - 1996 vor fi ieşit cu toţii la pensie sau (mai bine) se vor fi dus deja la locul lor de veci, în raiul lui Marx şi al lui Lenin, acolo unde le e locul. Ce bine că au venit la pachet în alegeri cu ăia de la PUR / PC / Antene / Fundaţia Voiculescu sau whatever s-or mai numi anul ăsta, avem şansa de a-i vedea intrînd împreună în opoziţie, tot la pachet (… la conservă?...).
Nu că ăilalţi or fi nişte sfinţi, personal mi-aş dori - de exemplu - ca Nicolăescu să îşi facă o viaţă întreagă tratamentele (doctori, spitale, analize, operaţii, medicamente) bugetate de el, cît a fost ministru. Să vadă cum e. Na, că am ajuns să şi bleastăm.
Ungurii s-au scos şi de data asta, ceva mai subţiri şi ei - în jur de şase la sută - la mustaţă am putea spune. Nu şi-au exprimat opţiunile de alianţe, aşteaptă să vada cine-i mai tare, să se alieze şi ei la tabăra victorioasă. Normal.
Au rămas şi unii, cică, pe-afară, vezi, aşa-i la uninominal: pericolul public Vadim şi făt-frumosul Becali. Amîndoi fac pe jicniţii, au apucat să spună deja că ceva nu-i în regulă, sigur cineva i-a furat, e o conspiraţie generală a lichelelor împotriva oamenilor cinstiţi şi reprezentativi, ca ei. Deci sînt pe-afară. Atîta pagubă.

Bun. Or să numere toate voturile în două - trei zile, o să ştim zecimalele atunci. Mai departe? Mai departe să-i vedem dacă s-or înţelege, să vedem ce-o să iasă de-aici. Să vedem dacă or fi în stare. Să vedem dacă i-am votat şi pe ăştia degeaba.

XXVI: PE MARGINEA UNUI NUP ANUNŢAT

Mineriada 13-15 iunie 1990 by Romulus Cristea
* Titlu de presă - 13 octombrie 2008: “NUP pentru Ion (Ilici) Iliescu în dosarul mineriadei din 13 – 15 iunie '90”.
Mda, se pare c-a scăpat, şobolanu’ kaghebist, şi de data asta… se pare că ăsta-i destinul lui de “liber cugetător” pe pămîntu’ ăsta, să trăiască bine-mersi, să-i îngroape pe toţi şi să nu se-atingă nimeni de el. Pe lumea asta, că pe ailaltă… presupun că acolo are deja rezervat un cazan special, în secţiunea VIP din Iad, plin ochi cu smoală rusească şi încălzit cu gaze ruseşti. Scump, da’ merită. Auzi, cică n-are nici o vină, cum ne-a putut trece aşa ceva prin cap?...

… Parcă nu l-am văzut la televizor, eu şi-o ţară întreagă, chemînd “oamenii de bine ai ţării” să vină la Bucureşti, “să apere instituţiile statului de elementele reacţionare”… Şi-au venit minerii, cîtă frunză şi iarbă, pîrtie au facut. Universitatea, Arhitectura, sedii ale partidelor de opoziţie, ale organizaţiilor studenţeşti şi ziarelor de altă opinie decît cea “oficială” – peste tot au trecut. Echipamentul “standard” al unui miner conţinea: lămpaş (util în detectarea studenţilor ascunşi prin subsoluri), tîrnăcop (în caz că era vreo uşă-ncuiată), furtune de presiune, cu piuliţe la capăt. Colegul O.N. a văzut piuliţele alea foarte de-aproape (de la numai cîţiva centimetri), scoţînd scîntei şi muşcînd din tencuiala luminatorului prin care încercase să scape, la fiecare izbitură, în timp ce respectivul miner îl prinsese de-o mînă, să-l tragă-năuntru, înapoi, la bătaie. Aveau şi cizme minerii ăştia, dovada fiind coastele rupte ale colegului M.I., tratat o lună în Austria, de Médecins Sans Frontières, unde autorităţile i-au oferit azil politic (a refuzat, patriotic… fraierul). Luni de zile a avut probleme de vorbire, îi trebuiau secunde bune pentru a pronunţa un cuvînt… Aveau şi bîte, dovadă stau o mulţime de capete sparte – practic nici unul dintre colegii mei, prinşi de mineri în Universitate, n-a scăpat fără capul spart. Aveau şi umor minerii, să ştiţi, colegul M.B. ne-a povestit cum, după mama de bătaie primită, zăcînd mai mult mort decît viu pe marginea fîntînii arteziene de la Arhitectură, i-a auzit pe mineri contrazicîndu-se dacă moare ori nu, perspectivele fiind următoarele: dacă trăia – ajungea la-nchisoare, iar dacă era mort ori pe moarte – ajungea la spital, să-i declare doctorii decesul, să se spele ei pe cap cu el. Băieţi dezgheţati, s-au gîndit că cea mai bună metodă e să-l bage cu capu sub apă, în fîntînă, să vadă dacă mai respiră ori nu. Şi-a ţinut respiraţia şi-a trecut testul. L-au aruncat într-o salvare, ca pe-un sac. La o lună după evenimente, hematoamele începuseră să i se estompeze din albul ochilor, dar încă mai avea sînge în lichidul cefalo-rahidian. Altă poantă bună: colegul D.A., cameraman part-time pentru o televiziune franceză, a tăcut chitic, în speranţa că va scăpa mai ieftin. De bătaie tot n-a scăpat, aţi ghicit, în schimb, printre ciomege şi cizme în burtă a avut ocazia să aprecieze mostre de umor neaoş: “Dă-i, bă, la oase, franţuzului, să vadă şi el cum e pe la noi”… I-au furat adidaşii şi ciorapii Lacoste.
După cîteva zile abia au început să răsară colegii mei, unii scăpaţi din U.M. de Securitate de lîngă Măgurele (unde mîncau bătaie, cu predilecţie, cînd se cereau la toaletă, restul timpului fiind “parcaţi” într-un hangar, pe ciment), precum colegul E.T., pe care l-am văzut venind pe jos, cocoşat şi crăcănat de durere da’ nu l-am recunoscut, atîta era de negru (era alb numa’ în albul ochilor) iar hainele arătau ca şi cum ar fi fost tîrît mai multe sute de metri (surpriză: chiar fusese tîrît mai multe sute de metri…), alţii fugiţi din Spitalul Municipal, unde erau păziţi non-stop de cîte-un securist în civil pe hol, la intrare (cu ajutorul unor colege îndrăzneţe, care le-au dus haine şi i-au susţinut efectiv, fugind împreună pe ieşirea de serviciu…). Stăteau unul lîngă altul la pansat pe un pat de cămin - n-o să uit niciodată urmele groase şi vinete de bîte minereşti, pielea pe-alocuri crăpată… - împreună cu un tînăr muncitor, venit la Bucureşti “să apere democraţia”, şi care, avînd o faţă mai intelectuală, fusese “asimilat” studenţilor de către mineri, bătut şi băgat la dubă… tocmai luase chenzina, pe 13 iunie, avea banii la el – evident, l-au buzunărit :)) …Cred că omul ăla n-a mai votat în viaţa lui cu Iliescu.

La sfîrşit i-a adunat pe mineri la Romexpo, mulţumindu-le public pentru ajutor (s-a dat la televizor). “Anormal a fost faptul că a putut să-i treacă cuiva prin cap să invoce şeful statului cu vreo răspundere în legătură cu ceea ce s-a petrecut în urma acestor acte rebele împotriva instituţiilor statului", a declarat Iliescu, la aflarea deciziei de NUP.
Senin. Ca o floare.

XXV: CRIZA FINANCIARĂ AMERICANĂ, ALGERILE AMERICANE ŞI IMPORTANŢA LOR PENTRU NOI

1 Million Dollar Bill :D
În anii ’90 s-au dat nişte “tunuri” adevărate prin ţara asta, supranumite la vremea lor “inginerii financiare” – fiindcă erau concepute de nişte ingineri de meserie, se pare :D – prin care mari sume de bani au trecut din buzunarele statului sau ale oamenilor obişnuiţi către alte buzunare, mai primitoare. Cele mai proeminente au fost: falimentarea Bancorex, jocul piramidal Caritas, fondul de investiţii FNI. Aşa cum probabil ştiţi, pentru Bancorex a plătit Statul (adică noi toţi, indirect); pentru Caritas şi FNI au plătit direct oamenii – mai tîrziu o mare parte din datoriile FNI au fost preluate de CEC, deci tot de noi toţi, şi tot indirect. Două din trei, un scor bun pentru inginerii români convertiţi la finanţe. A, da, au mai fost şi o grămadă de privatizări “pe doi lei găuriţi” care s-au dovedit apoi o mină de aur pentru întreprinzători şi o pagubă imensă pentru stat, care a preluat datoriile (adică, din nou, am plătit noi toţi).
În aproape toate situaţiile prezentate mai sus, repet, pierderile au fost acoperite de Statul Român – s-a spus despre noi că sîntem un stat bananier, că într-o ţară civilizată nu s-ar putea întîmpla aşa ceva, într-o ţară civilizată plăteşte cel ce greşeşte şi dacă o bancă ajunge în stare de faliment, ea va fi executată silit, restul economiei rămînînd sănătoasă şi neafectată în profunzime.
Privită în lumina celor de mai sus, actuala criză financiară din US şi rezolvarea ei – acoperirea pagubelor prin răscumpărarea portofoliilor de credite neperformante de către stat, la “modestul” preţ de aproape 800 miliarde USD – apare ca o trădare a principiilor liberale enunţate mai sus, principii utile pesemne doar atunci cînd dai lecţii de moralitate ţărilor mici şi amărîte. Partea “drăguţă” este că sistemul financiar mondial funcţionează ca o reţea enormă de vase comunicante, orice dezechilibru local transferîndu-se, într-o mai mare ori mai mică măsură, într-o altă parte a lumii. Aşa se face că lipsa lichidităţilor din sistemul bancar american a provocat o “foame” de lichidităţi pe toate celelalte pieţe financiare din lume, scumpind valutele forte în detrimentul celor slabe. Deci noi, suferind, ajutăm economia americană să se redreseze. Cît altruism pe capul nostru.

Pe de altă parte, campania electorală (cea americană, adică aia care contează, nu parodia care se-ntîmplă pe plaiurile mioritice …) a intrat în linie dreaptă, iar combinaţia campaniei cu criza crează un amestec exploziv. Iată de ce evoluţia campaniei electorale americane are o importanţă proeminentă pentru noi toţi, iată de ce voi monitoriza aceste alegeri, prin fluxul (Pod) de ştiri de presă NEWSWIRE susţinut de VODPOD. See you arround.

XXIII: CĂLDURĂ MARE, ÎNCĂ. PE VIITOR ÎNSĂ, ASTRELE NE PREGĂTESC O MARE SCHIMBARE...

Night Scene by Kevin Davies
Aproape în fiece zi văd la TV cîţiva “profesionişti-de-la-meteo” disperaţi că nu-i suficient de cald pentru ei şi oasele lor, se vaită ca nişte babe. Orice fir de vînt ori strop de ploaie îi panichează pînă la lacrimi, o superbă ploaie de vară îi deprimă. “Vreme frumoasă” e pentru ei, probabil, doar în Sahara… Bănui că au o conexiune neuronală de genul “vreme caldă = vreme frumoasă”, prin bulbul rahidian, pe lîngă centrul respiraţiei, dacă renunţă la ideea asta riscă să se sufoce instantaneu. Ori o fi incapacitatea de-a se termoregla a unei întregi generaţii care are stronţiu în loc de calciu prin oase. Suveniruri de la Cernobîl...
Astrele v-aduc veşti “proaste”, susţinînd că următoarea sută de ani va fi marcată de o scadere continuă a temperaturilor medii, iar ăsta nu-i decît începutul. Sînt şi unii meteorologi de aceeaşi părere. Se pare că experimentăm zilele astea ultimele momente consecvente de caniculă pentru o bună bucată de vreme de-acum înainte. Presupun că cei sus-menţionaţi se vor adapta sau, dacă nu, vor dispărea precum dinozaurii… Sînt răutăcios. So much about “Te Global Warming”, gogoriţa ultimilor douăzeci de ani...
Lunile astea Pluto a făcut un pustiu de bine (dînd apă la moară miorlăiţilor ălora de la TV) şi a retrogradat puţin în zodia Săgetătorului, de aia încă e caniculă. Vremea se va mai răci un pic, odată cu primele zile de toamnă, dar nu destul să se vadă clar că încălzirea globală e un big shit. Spre sfîrşitul anului (noiembrie) Pluton intră de tot în Capricorn (zodia cea mai rece) şi asta, cumulat cu Jupiter în Capricorn şi-apoi în Vărsător (altă zodie rece deci) în ianuarie, ţinînd cont şi că Saturn va fi în continuare în Fecioară, vom avea o iarnă rece şi cu multă zapadă, aşa cum n-am mai avut de mult. Peste încă un an, cînd Jupiter va ajunge în Peşti, zăpezile vor fi şi mai mari încă.
Se va mai încălzi un pic vremea prin martie (cînd intră Marte în Săgetător) – vine primăvara, e oarecum firesc. Dar în principiu temperaturile vor coborî, an după an. Peste vreo şapte anişori, cînd Saturn va intra împreună cu Pluton în Capricorn, efectiv ne va îngheţa curu’. Va fi un ger uscat atunci, minime istorice de temperatură, eu zic să vă pregătiţi. O situaţie asemănătoare a fost în jurul anului 1800, atunci Pluton era tot în Capricorn iar Saturn tot în Fecioară.

Şi-o altă veste tare: din punct de vedere astrologic tocmai am intrat în Era Vărsătorului (zodie rece şi umedă), după aproximativ 2500 de ani vom intra în Era Capricornului (zodie rece şi uscată), în care vom petrece următorii 2500 de ani. Abia apoi va urma o încălzire puternică, în Era Săgetătorului. Deci friguroşii vor mai avea “un pic” de aşteptat, pînă atunci. Trust me, ştiu toate astea din “sursă verificată” :D ...

DOUĂZECIŞIDOI: 23 AUGUST, O SĂRBĂTOARE (APROAPE) UITATĂ

Ultima defilare: 23 august 1989                                 &                                "Casa Radio"
Cîndva ziua asta era o sărbătoare proeminentă, cu o profundă semnificaţie, acum a uitat-o aproape toata lumea.
Istoriceşte vorbind, totul a pornit de la decizia conducerii ţării de atunci, în anul de graţie 1944, de-a rupe alianţa cu Axa (Germania + Italia + Japonia) şi-a trece de partea Aliaţilor (Anglia + SUA + URSS), într-un moment cînd războiul începuse să meargă prost pentru Axă. Decizie de conjunctură, aproape la fel de discutabilă ca şi intrarea în război de partea Axei. După război ţara noastră, sub ocupaţie sovietică, a sărbătorit an de an această zi ca sărbătoare naţională, inventîndu-i permanent noi semnificaţii, în funcţie de prioritaţile de moment. Eu am prins doar două:”Insurecţia armată, antifascistă şi antiimperialistă”, cînd eram copil, apoi, spre finalul erei ceauşiste: ”Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”. În timp, deci, s-a “estompat” contribuţia armatei şi s-a pus accent pe caracterul social şi naţional. A, da, şi pe ideea de eliberare socială – de parcă vreun război s-a ocupat vreodată de aşa ceva… Trei zile “libere” – defilări, armată, mulţime, popor.
Ţin minte în mod deosebit ultima defilare, din 1989: oamenii din orăşelul meu, printre care şi fratele meu mai mare, s-au trezit cu noaptea-n cap şi s-au suit pe la patru dimineaţa în autobuzele parcate în faţa Primăriei, pe bază de liste nominale, plecînd apoi spre Bucureşti. Au stat în picioare, în soare, pe-o caniculă cam ca acum, pînă pe la ora două după-amiaza, cînd le-a venit rîndul să defileze prin faţa lui ceauşescu. Defilarea a avut loc pe un bulevard neterminat, prin faţa unor blocuri neterminate – dar cu faţada văruită în grabă şi cu geamuri, apoi prin faţa viitorului Muzeu al PCR, un şantier şi acela, nefinalizat niciodată (cunoscut apoi, pentru o bună bucată de vreme, sub numele de Casa Radio).
Acolo, în clădirea aia, într-un balcon alcătuit din schele şi făţuit în grabă, balcon care nu mai există de mult, a asistat ceauşescu la ultima defilare din viaţa lui. N-a fost de bun augur pentru el. Acum acolo bate doar soarele şi vîntul. Pentru încă o vreme.

OAMENII RĂI EXISTĂ, NU SÎNT UN MIT!

Răutate, Uscăciune... Ţepi
Da, există oameni răi, periculos de răi. Am întîlnit în întreaga viaţă numai cîţiva oameni de felul ăsta. Sînt rari, fiindcă perfecţiunea e rară, pe pămîntul pe care călcăm, atît în bine, cît şi în rău. Iar ei sînt atît de aproape de perfecţiune…
* Un soi este “Omul Ţepos”. Pare că ştie ce spune, pare că ştie secretele universului, stă călare pe ele. Şi cînd colo, încearcă să te-ncalece pe tine, de fapt. Genul care mănîncă cuie şi scoate pe partea cealaltă, la minut, sîrmă ghimpată, ruginită gata.
Dacă te prinzi cu cine ai de-a face, eu zic să-l înjuri, cu vorba bună n-o scoţi la capăt cu el.
* Alt soi este “The Guru”. Am întîlnit doi de soiul ăsta pînă acum, m-a ajutat Dumnezeu şi-am scăpat. Ăştia au cheia înaintării şi mîntuirii tale spirituale chiar la ei, în buzunarul din spate al blugilor soioşi (cazul unu) ori al pantalonilor de trening (cazul al doilea). Dacă îţi pierzi multă vreme pe lîngă domniile lor te vor umfla de idei şi de ceaiuri, nici nu ştiu care din ele sînt mai bune spălătoare de creier. Eu am scăpat fără sechele, de fiecare dată, dar n-am intrat prea adînc în problemă şi-am mai avut şi noroc, pe deasupra. Alţii n-au avut atîta baftă şi-au suferit ani de-a rîndul, centrifugaţi din comédie la o viteză prea mare. Unii nu şi-au revenit complet niciodată.
Cum scapi de ei?... Păi mai întîi trebuie să vrei să scapi, asta-i cam dificil, cu vrutul, cînd ai fost spălat pe creier deja. Singura ta speranţă e că materia cenuşie se spală mai greu, deci daca te duce creieraşu’, vei scăpa. Ca peste tot, cei slabi vor rămîne în urmă. Cum zicea una dintre bunicile mele: “Păcatele tinereţii, maică…”
* Al treilea soi de om rău e cel îmbrăcat în piele de şef, “Managerul-Fără-De-Suflet”. Inteligent peste medie, fără umbră de morală şi dotat cu vaste disponibilităţi financiare, un individ ca ăsta încearcă să-i transforme pe cei de sub el în sclavi pe plantaţie, dispunînd discreţionar de timpul, de munca şi de creativitatea lor, la orice oră din zi şi din noapte. Anulîndu-le voinţa. Strivindu-i. Ştiu cazuri concrete de angajaţi subjugaţi îmbolnăvindu-se grav, unii psihic, alţii făcînd boli fizice grave, desigur, tot pe fond psihic. Legume aproape, la treizeci de ani, revenindu-şi cu greu, ca dintr-un coşmar. Observaţia mea ©: "Copiii rîzgîiaţi ajung manageri pretenţioşi".
Soluţia?... Să-ţi pui CV-ul la punct, să-i dai drumul să umble şi-atunci cînd găseşti ceva – să fugi cît poţi, să fugi ca de dracu’ de sub un asemenea om. Cît mai poţi umbla pe picioarele tale.

Mai grav este că imediat ce-o sa scapi de oricare din oamenii răi de mai sus, se va găsi cineva să-ţi ia locul. Există naivitate, există masochism, există prostie. Iar ei vor profita de toţi şi de toate, fără cea mai mica umbră de regret. Considerînd că totul li se cuvine.

XIX: MANAGERIATUL - STARE DE SPIRIT

“Scule” de management: laptop (cu mouse – “ardei iute”), mobil, sabie :P
Ce bine e cînd ai în buzunar o carte de vizită pe care scrie manager, respiri brusc mai uşor, ţii spatele drept şi mergi mai ţanţoş pe stradă. Dacă te roade însă curiozitatea intelectuală de-a căuta la rădăcina cuvintelor te vei dumiri că to manage înseamnă a aranja / a descurca, deci manager înseamnă descurcăreţ. Prozaic, nu-i aşa, iată încă un exemplu în care traducerea în neaoşa limbă română distruge misterul cuvintelor. Auzi tu, descurcăreţ, parcă îţi creşte cocoaşa la loc şi-ncepi pe nesimţite să-ţi tîrşîi picioarele.
Îţi trebuie talent şi perseverenţă să fii un bun manager dar mai ales trebuie să fii gata să accepţi că vei fi privit cu totul altfel de cei ce ţi-au fost (pînă acum) colegi ori prieteni. Asta dacă vei mai avea vreun prieten de-acum înainte, de tine depinde chestiunea asta de fapt. Puterea e-o băutură care se urcă pe nesimţite la cap şi te-ajută să uiţi rapid de unde-ai plecat. Toţi cei din jur vor deveni brusc lipsiţi de importanţă, simpli pioni supuşi capriciilor tale, sacrificabili la o adică. Fiind campion la a-ţi găsi scuze, vei găsi justificare pentru orice gest vei face, oricît de egocentric ar fi. Pe măsură ce egoul tău (inevitabil) va creşte, cei din jur vor simţi asta din ce în ce mai acut şi-n scurtă vreme nu te va mai contrazice nimeni, vei avea dreptate orice le-ai spune. Asta cînd ţi se va urca, inevitabil, manageriatul la cap.

Dacă vei depăşi momentul ăsta critic şi vei mai avea încă prieteni, atunci poate vei avea o şansă reală să se-aleagă ceva de capul tău. Dacă nu ca manager, atunci cu certitudine ca om.

XVII: ÎN CĂUTAREA INTUIŢIEI PIERDUTE (SOMEWHERE, IN THE DARK AGE)

Myszka @ Wave Gotik Treffen 2007 © Jason Juta
Nu, n-am intuiţie. Mă uit ca un bou la cîte-o imagine, de pildă şi mă gîndesc ce poate să-nsemne, ce-a vrut să zică ăl’ de-a pus-o acolo. Mă simt penibil, ca o pasăre kiwi pusă să zboare. Mic şi ţepos. Da, păsări fără de aripi ţopăind pe pămîntul ferm al logicii, asta sîntem, lipsiţi de aripile intuiţiei care ne-ar putea da acces la o altă dimensiune a existenţei.

Eu cred că handicapul ăsta de specie ni se trage de la prigonirea, secole de-a rîndul, a vrăjitoarelor. Prigonirea – iată un eufemism, în spatele căruia se-ascunde cruzimea fără de margini a unor oameni înguşti la minte peste poate, sprijiniţi instituţional chiar de biserică, prin tumoarea numită Inchiziţie, care au ucis sistematic pe oricine era bănuit de-a avea calităţi paranormale. Mă sperie gîndul că oamenii ăia înguşti, dac-ar avea din nou posibilitatea, şi-acum ar face la fel.
Vinovaţi de genocid, da, asta sînt, în urma lor ne-au sărăcit genele. Pun pariu că la Judecata din Urmă, îi vom vedea pe toţi “drepţii” ăştia înfipţi în frigări uriaşe, rotisîndu-se la nesfîrşit deasupra unui rîu de lavă, pentru răul făcut speciei umane. La nesfîrşit.
S-a petrecut în acest fel o selecţie a speciei umane, în mod profund nenaturală. Deşi n-au dispărut complet dintre noi, oamenii cu intuiţie sînt extrem de rari în societatea modernă şi de aceea nu (mai) au o influenţă evidentă în dezvoltarea ei. Plus că tratăm în continuare intuiţia ca pe-un atavism, aşa am fost noi educaţi şi-aşa ne educăm în continuare instituţional copiii, considerăm deci intuiţia ca pe-un soi de-al şaselea deget la mînă, care ne strică imaginea despre noi înşine. Imaginea aia solidă, de calmi, previzibili şi logici.
Şi-ntr-o bună zi se va petrece ceva, accidental desigur, un cataclism cu probabilitate destul de mică, însă cît se poate de posibil: o explozie solară mai mare ca de obicei, ori o schimbare bruscă de polaritate magnetică a pămîntului, ori un meteorit cît un bloc, căzînd undeva, la o întretăiere de plăci tectonice, ori o bombă nucleară defectă, detonată pe orbită, în afara atmosferei, aşa încît să fie obligată să-şi transfere toata energia într-un unic puls de radiaţii electromagnetice (PEM). Scenarii sînt destule, iar (cel putin) fenomenele naturale de mai sus sigur s-au mai petrecut, însă chiar dacă au fost martori, nu prea au fost mulţi supravieţuitori. Rezultatul va fi că vom pierde brusc infrastructura de comunicaţii ce ne ţine legaţi precum un enorm sistem nervos, şi-atunci va trebui să ne descurcăm singuri, fără tehnologie. Şi-atunci vom vedea limitările logicii noastre, şi-atunci vom simţi, mai dureros ca oricînd, lipsa genelor purtătoare de intuiţie, “lăstărite” secole de-a rîndul. It’s not a matter of “if”, it’s a matter of “when”.

Chiar şi-acum probabil cineva încearcă să-mi spună ceva, sînt poate zeci de mesaje la poarta creierului meu acum, iar eu mă uit ca un prost, mă scarpin în cap, învîrt (logic) în mintea mea (logică) posibilităţi şi probabilităţi şi nu înţeleg. Ei bine nu, n-am nici un pic de intuiţie, deci dacă vrei să-mi zici ceva, zi-mi de-a dreptul.

XV: VALOAREA INTRINSECĂ A CREIERULUI

"Coral Brain" by Jani Patokallio
Creierul nostru conţine zeci de ani comprimaţi în configuraţii neuronale unice, adesea redundante din motive de securizare a informaţiei şi subtile semnături – marcaje chimice, unice şi astea, desigur. Amintiri detaliate, cuprinzînd toţi oamenii, locurile şi senzaţiile pe care le-am experimentat împreună, categorisite judicios după criterii personale care adesea ne uimesc, atunci cînd le conştientizăm, precum şi o-ncrengătură de sentimente – personale şi astea – despre fiecare element în parte şi despre ansamblu, în întregul lui. CPU, RAM, HDD, OS, plus toată educaţia acumulată – programele de lucru adică, controllere pentru toate perifericele existente, toate personalizate, toate într-un singur loc, unice, proiectate redundant, cu design “Non-Fail”, optimizate hardware antişoc, protejate de sisteme de termostatare – redundante şi astea – şi pentru cîteva zeci de secunde, cu protecţie chiar şi pentru Power Fail.
Şi noi luăm minunea asta, o aducem la limita de avarie cu o litră de alcool de exemplu (de la spirt medicinal trecut prin pîine şi pîna la cel mai fin coniac – efectul e fundamental acelaşi) sau, de ce nu, orice alt drog vă trece prin minte, după care ieşim noaptea pe stradă şi-ncercăm să punem piedică la maşini, din motive de fun. Sîntem fiinţe paradoxale, într-adevăr. Şi inconştiente, pe deasupra.

ELEVEN: PC-UL – MĂSURA IMPERFECŢIUNII NOASTRE

"Death of a PC"
Dacă ne gîndim că un calculator este o construcţie cît se poate de logică şi extrem de precisă, compusă pe de-o parte dintr-un hardware dimensionat cu largheţe (plămîni de RAM de 2 GB, creier Core 2 Duo la o frecvenţă enervantă, artere largi, pe 32 de biţi şi memorie de elefant centenar, pentru toate amintirile / logurile dorite şi mai ales nedorite – HDD peste 100GB), să poată suporta tot ce ne-a trecut şi ne va trece prin cap, prin care bîntuie “spiritul” unui sistem de operare omnipotent, rumegînd programe omnisciente – ei bine, atunci sîntem extrem de departe de realitate. Şi chiar dacă am lua de bune presupunerile de mai sus, în ciuda evidenţei, îşi va da cu certitudine în petec elementul uman, adică toţi cei ce instalează / configurează / programează / utilizează într-un mod complet neadecvat instalaţia aia minunată descrisă mai sus.
Omul este încă factorul cheie în funcţionarea neperformantă a unui calculator. Nici n-ar trebui să ne jenăm by the way de chestia asta, arată cît de umani sîntem de fapt, poate-ar trebui să se dea şi certificate, să-şi treacă omu’ în CV la “skills” de exemplu – incapacitatea de a folosi un program sau mai multe, să poţi umple lista aia cu măsura neadecvării tale de a utiliza PC-ul. Am remarcat că de regulă artiştii sînt complet afoni în relaţia cu PC-ul, ei pornesc probabil de la premisa că e o sculă capabilă să-i înţeleagă, pe ei şi aspiraţiile lor superioare şi se poartă cu el ca atare, artiştilor aşa li se pare firesc, în loc să îl atingă cu precauţie, cum ar fi şi normal, ca pe-un handicapat ce este.

Asta e combinaţia – bombă, trust me: PC-ul şi artistul de geniu. Măsura gradientului nostru entropic, ca rasă de butonari de PC-uri ce sîntem :P

TEN: LEGENDA LEGENDELOR, DUNE

"Blue eyes on blue..."
Totul porneşte de la ideea că omenirea e la o mare răscruce şi dacă nu ne adaptăm, punînd la bătaie în mod consecvent şi programatic informaţia genetică cu adevărat relevantă din noianul de informaţii redundante şi recurente în care ne bălăcim, depăşindu-ne deci propriile limite, vom dispărea ca specie, în fata enormelor pericole ce ne pîndesc. Pericole dinăuntrul, dar mai ales din afara universului cunoscut. O lume trăind în feudalismul postindustrial. O lume ferită prin tabuuri complexe de dominanţa inteligenţei artificiale. O lume a condiţionării mentale extreme – de a fi logic, de a fi asasin, de a fi seducător, de a fi preştient, de a vindeca, de a avea simţul adevărului. O lume ce îşi numără paşii de-a lungul unor ritualuri meta-religioase, plină de profeţi şi profeţii, în care apa valorează mai mult uneori decît viaţa pe care-o-ntreţine. O promisiune smulsă viitorului. O lume de legendă, trăindu-şi propria legendă, plină de potenţialităţi îmbătătoare.

De fiecare dată cînd recitesc Dune scrîşnesc fire de nisip între dinţi şi inspir cu ochii închişi scorţişoară.

EIGHT: TRISTEŢEA MIEILOR

Găinile nu gîndesc prea mult de felul lor şi oricum, s-au obişnuit cu ideea deja, cînd le tai gîtu’ vezi, în ochii reptilieni cu pieliţă dublă, înţelegerea faptului că plătesc păcate vechi şi multe, de pe vremea dinozaurilor încă.
Porcii sînt nişte porci, se zbat un pic, guiţă acolo şi ei, acut dar scurt, fără prea mare rezonanţă sufletească, "e catastrofă da’ nu-i bai" parcă se-aude-n surdină cînd tai porcu’. Vacile şi boii – nici atîta, nişte vaci şi nişte boi, cîtă profunzime s-aştepţi de la ei.
Dar mieii... Spre deosebire de celelalte orătănii, mieii percep în mod acut ce li se-ntimplă şi nu înţeleg nicicum, poţi să le explici atîta cît vrei, ei bine nu pot înţelege şi pace de ce ţinem cu tot dinadinsul să le luăm beregata şi să le facem vînt într-un ceaun cu de-a sila. De-aia, înainte să moară, mieii sînt plini de tristeţe. Generaţii şi generaţii de bucătari s-au chinuit şi se chinuie încă să găsească acea combinaţie ideală care să scoată postmortem tristeţea din miel. E-o luptă fără sorţi de izbîndă, să ştiţi, oricîte ierburi / mirodenii / sosuri savante ar face bucătarii ăia geniali, tot mai rămîne un pic de tristeţe pe-acolo, pe undeva, pe fundul ceaunului.
Cei ce simt asta în forul lor interior refuză carnea de miel, cu tot soiu’ de pretexte, cică e grea ori le miroase ceva – aiurea, nu-i credeţi, de fapt ei simt tristeţea rămasă în miel, au radar încorporat de tristeţe. Ăilalţii, nesimţiţii adică, mîncăm mielul lupeşte, cu tot cu tristeţe, şi-nghiorţăim cu mult usturoi verde şi cu vin roşu, ce ni se scurge-apoi prin barbă, împreună cu o picătură de seu şi-un pic de tristeţe amară.

După aia ne punem pe mistuit, noi, cei cu stomacul tare.

SEVEN: DEZÎNDRĂGOSTIREA DUPĂ LEM SAU JURNALUL UNUI EŞEC GLORIOS

În Expediţia a patra din Ciberiada, constructorul Trurl se angajează să-l dezîndrăgostească pe prinţul Pantarcticus de prinţesa Amarandina, din ţara vecină şi duşmană. Contract guvernamental, aşa ceva nu se refuză.
Şi-atunci meseriaşu’ se pune pe treabă, construind, că de-aia e constructor. Mai întîi, folosind ca bază Templul Meditării (fină ironie…) face Feminotronul “…atît cu rol de antrenajer, cît şi de erotor total cu retroacţiune, cu o putere de patruzeci de megamori şi o productivitate efectivă de nouăzecişişase la sută în spectrul voluptăţii penetrante”. Mă rog. N-are succes cu scula asta şi-atunci încearcă cu un ansamblu format dintr-un Delirizator şi o Trivialniţă, fără rezultate notabile însă. Văzînd că nu-l poate dezîndrăgosti, schimbă tactica la o sută optzeci de grade şi construieşte Pruncaruncătoarele, cu care execută un enorm bombardament cu prunci vii asupra duşmanului, pînă îi destabilizează complet economia. Copleşit, duşmanul cere îndurare; ca o condiţie a păcii, nunta are loc, constructorul celebru se retrage în urale, plin de cadouri şi bani. Eşec asumat al metodei ştiinţifice, problemă rezolvată prin şantaj, over all. The End.
Noi, trăitori în lumea asta plină de limitări, nu putem, se pare, nici să declarăm un razboi, nici să bombardam măcar un cătun cu copii instant, înecîndu-l în scutece. Singura opţiune viabilă, pentru cei ce ajung în această situaţie de cacao, pare a fi să sufere precum nişte cîini. Catharsisul adică. Purificarea prin foc. Pasărea Phoenix. Eroi de nevoie, nimeni nu-şi propune de fapt sa fie erou, parcă n-aţi şti.

… Deşi Trivialniţa aia sună beton, straşnică idee, să scapi de îndrăgostirea nedorită trivializînd obiectul dorinţei, coborîndu-l adică, prin exacerbarea senzualităţii chiar, sub nivelul dezirabilităţii…
Toţi bărbaţii sînt nişte porci, nu-i aşa? :P

CINCI: CE ZACE-N BAGAJUL CU GENE AL UNUI PUI DE GĂINĂ

Te uiţi la o găină şi nu prea-nţelegi de ce are muşchii ăia enormi la picioare, nu tocmai justificaţi de efortul necesar deplasării orătaniei prin curte, îţi trece o clipă prin creier că poate Dumnezeu s-a distrat făcînd frigărui umblătoare. Motivul acestei gustoase disproporţii devine evident cînd remarcăm că încheietura genunchiului stă flexata în permanenţă într-un unghi greu de digerat pentru noi, oamenii. Dacă am imita mersul găinilor, am avea si noi, negreşit, picioare uriaşe, cam ca luptătorii de Sumo.
Se pare că poziţia asta e o moştenire ancestrală venită direct de la strămoşii reptilieni, care au găsit o modalitate extremă de adaptare la o climă mult mai rece, încălzindu-şi brusc sîngele şi micşorîndu-şi drastic statura.
Deci piciorul ăla de pui suculent din farfurie poartă cu mîndrie peste 90% din moştenirea genetică a unui vorace T-Rex, trecut printr-un îndelungat şi adesea ofensator proces de domesticire. Privirea rece a găinii ne spune însă că-i vorba doar de o formă de ocultare a strămoşului carnivor, în aşteptarea unor vremuri mai bune.
Cu proxima ocazie cînd veţi mai devora un picior gustos de urmaş de T-Rex, amintiţi-vă că a fost o vreme cînd lucrurile stăteau exact pe dos.

Bon Appétit!