XXXI: CULMI ALE MANAGEMENTULUI DE CRIZĂ. AJUN DE CRĂCIUN, ROMÂNIA.

Scrooge
Disclaimer:
Orice asemănare cu persoane şi întîmplari reale este pur întîmplătoare. Nu voi raspunde provocărilor deci vă rog nu-mi testaţi vigilenţa :P.

Mă-ntreb uneori cum ar fi…
… Cum ar fi să ajungi într-atît de lipsit de idealuri încît să-ţi asumi ca unic scop în viaţă cîştigul material, să fii gata să faci orice pentru asta, absolut orice. Să calci peste oricine ţi-ar sta în cale, la o adică.
… Cum ar fi să fii atît de suspicios încît să porneşti în orice discuţie de la premisa că interlocutorul vrea să te mintă ori să te fure, să-ţi numeri discret pe sub masă, pe pipăite, degetele, dupa orice strîngere de mînă.
… Cum ar fi să fii atît de altruist în nefericirea ta încît atunci cînd suferi să simţi nevoia să-i faci şi pe cei ce depind într-un fel sau altul de tine să sufere odată cu tine. Suferinţă sincronă.
… Cum ar fi să-ţi fie atît de indiferenţi oamenii din jur încît s-atribui fiecăruia dintre ei cel mult valoarea unei piuliţe M6.
… Cum ar fi să fii atît de acru încît tuturor subalternilor tăi să li se strepezească, instantaneu, dinţii.
… Cum ar fi s-ajungi atît de cărpănos încît să foloseşti ca pretext mult-trîmbiţata criză economică pentru tăierea / micşorarea la valori simbolice a primelor de Crăciun şi să nu dai creşterile de salarii promise cu luni înainte.
… Cum ar fi să priveşti absent cum o parte din tine dispare. Să îi dai periodic cu sare, pînă se usucă şi moare.

Cum ar fi să fii Scrooge, să te jignească profund veselia şi starea de bine a celor din jur. Să te simţi obligat să-i aduci cu picioarele pe pămînt, nu-i aşa, înapoi la starea mizerabilă, firească pentru tine, mă tot intreb.

XXX: WATCH OUT - ABBA

Iată un cîntecel interesant al formaţiei ABBA. Sound-ul este (cît se poate de) ROCK şi foarte diferit de tot ce am auzit cu toţii, an după an, cîntat de formaţia asta. E chiar original, dacă stai să te gîndeşti. Ascultîndu-l, prin mintea mea a răsărit o întrebare: de ce oare n-au continuat să exploateze filonul ăsta, de ce n-am (prea) mai auzit ROCK cîntat de ABBA?...
Watch Out a fost lansat în 1974, făcînd parte din albumul Waterloo. Dacă mai ţineţi minte, piesa principală a acestui album (Waterloo) a cîştigat competiţia Eurovision în acelaşi an, 1974. Acela a fost punctul de cotitură în istoria ABBA, momentul recunoaşterii lor mondiale ca staruri POP.
În acest context gestul de a renunţa la un întreg filon melodic (ROCK) în detrimentul altuia (POP) pare rezultatul unei decizii reci, strategice, lăsînd pe locurile doi, trei şi patru plăcerea şi dorinţa de a crea, respectiv talentul în forma lui pură. Promovînd în schimb comercialul, popularul, vandabilul.
L-am mai ascultat de cîteva ori, înainte de a mă dumiri ce s-a întîmplat atunci. M-am prins, în cele din urmă. A fost o renunţare la ROCK atunci, fără îndoială, au renunţat la o "creangă" a viitorului lor, au tăiat-o cu drujba, discret, chiar de lîngă "trunchiul" formaţiei, cu tot cu talentul, potenţialele creaţii necreate, plus posibila recunoaştere viitoare ca rockeri. Ce-au cîştigat?... Au cîştigat concentrarea totală asupra filonului POP din creaţia lor, care i-a dus pe poziţia recunoscută de una dintre cele mai mari formaţii POP ale tuturor timpurilor. Cea mai mare, zic eu.

Watch Out - ABBA

Se întîmplă în viaţă să fii pus în faţa alegerilor de genul ăsta, să ai de ales între două sau mai multe variante de viaţă, ambele bune, în aparenţă. Ca să nu greşeşti atunci, trebuie să fii un pic înţelept, sau măcar să-ţi alegi un sfătuitor înţelept. Regrete vei avea mereu, orice-ai alege.
Dacă stai şi te gîndeşti mai bine, altfel nu se putea, au luat cea mai bună decizie. Ar fi fost nişte rockeri buni, poate, talent aveau, se aude. Dar cîntînd POP, talentul lor a ajuns la limita geniului.

XXIX: 1 DECEMBRIE 2008, BUCURESTI, POST-ALEGERI

Nest Guard by City Parrots
Defilare terestră anu' ăsta, fără aviaţie (Thank You God, pentru ceaţă, deja începusem să mă împac cu ideea că azi mă vor trezi motoare de elicopter şi de avion turate la joasă înălţime, repetînd vacarmul de acum cîteva zile, cînd au facut exerciţii…). M-a distrat un pic APV-istul de la biroul de presă al armatei care comenta la TV, limbajul lui mi-a confirmat că Moş Teacă traieşte printre noi mai departe în spirit, unele lucruri nu se schimbă niciodată, sînt de-a dreptul perene.
Altfel? Privim pe geam ceaţa de-afară şi numărăm voturi. Apropos de voturi, aseară mă deprimasem complet la vestea exitpoll-urilor cum că PSD + PUR ar fi pe locul întîi la distanţă, ne aşteaptă vremuri căcăcioase, m-am gîndit atunci, să ne punem la punct paşapoartele. Azi-dimineaţă din contra, veselie nesperată, la primele numărători parţiale: PSD-ul bătut cu trei - patru procente. După aia s-au echilibrat, în cursul zilei diferenţele au scăzut sub unu la sută. Cu variaţii de la zonă la zonă, se pare că nu s-au săturat încă de comunism în ţara asta: nişte moldoveni, nişte dobrogeni şi nişte olteni. Deştepţii.
Eu m-am săturat de ei de mult, le-am văzut adevăratele feţe, de aia, le-am văzut colţii rînjiţi, ochii sticloşi şi ghearele, mai ales ghearele, din spatele costumelor scumpe şi ale cămăşilor scrobite. Nu că n-aş aprecia o stîngă puternică, dar mi-am jurat că nu voi vota PSD-ul decît abia cînd toţi ăia de-au fost în partid şi în funcţii în intervalul 1990 - 1996 vor fi ieşit cu toţii la pensie sau (mai bine) se vor fi dus deja la locul lor de veci, în raiul lui Marx şi al lui Lenin, acolo unde le e locul. Ce bine că au venit la pachet în alegeri cu ăia de la PUR / PC / Antene / Fundaţia Voiculescu sau whatever s-or mai numi anul ăsta, avem şansa de a-i vedea intrînd împreună în opoziţie, tot la pachet (… la conservă?...).
Nu că ăilalţi or fi nişte sfinţi, personal mi-aş dori - de exemplu - ca Nicolăescu să îşi facă o viaţă întreagă tratamentele (doctori, spitale, analize, operaţii, medicamente) bugetate de el, cît a fost ministru. Să vadă cum e. Na, că am ajuns să şi bleastăm.
Ungurii s-au scos şi de data asta, ceva mai subţiri şi ei - în jur de şase la sută - la mustaţă am putea spune. Nu şi-au exprimat opţiunile de alianţe, aşteaptă să vada cine-i mai tare, să se alieze şi ei la tabăra victorioasă. Normal.
Au rămas şi unii, cică, pe-afară, vezi, aşa-i la uninominal: pericolul public Vadim şi făt-frumosul Becali. Amîndoi fac pe jicniţii, au apucat să spună deja că ceva nu-i în regulă, sigur cineva i-a furat, e o conspiraţie generală a lichelelor împotriva oamenilor cinstiţi şi reprezentativi, ca ei. Deci sînt pe-afară. Atîta pagubă.

Bun. Or să numere toate voturile în două - trei zile, o să ştim zecimalele atunci. Mai departe? Mai departe să-i vedem dacă s-or înţelege, să vedem ce-o să iasă de-aici. Să vedem dacă or fi în stare. Să vedem dacă i-am votat şi pe ăştia degeaba.

XXVIII: FULL OBAMA VICTORY SPEECH

... the future...

XXVII: PERSPECTIVA "THE WORLD COLLAPSE"

Toilet paper dollars
E criză, cică. Au anunţat la televizor şi la radio de un număr nerezonabil de ori, scrie în toate ziarele, netul e plin, toată lumea vorbeşte. Majoritatea ”specialiştilor” ce ne fac capul pătrat cu comentariile lor alarmiste şi cu analizele politico - economice de doi lei, difuzate generos prin media, vorbesc doar să se-audă vorbind, se află în treabă. Presupun că se simt mai bine aşa, vorbind aiurea, fac faţă stressului mai uşor atunci cînd se află în centrul atenţiei.
Totul se suprapune în mod dezastruos peste felul de-a fi al românilor, panicarzi, oportunişti şi lipsiţi de încredere în propriile forţe, gata să mizeze pe propriul declin, la o adică, pentru un cîştig de moment.
Există însă şi o altă abordare ceva mai ocultă, de sorginte managerială, de a face faţă ameninţării “drobului de sare financiar” ce ne-apasă. Porneşte de la premisa Worst Case Scenario – The World Collapse în ceea ce priveşte evoluţia economică şi propune soluţii conservatoare prin excelenţă, pe principiul Trombonului, adică dacă e să fie dezastru, atunci mai bine să fie la alţii. “Băieţii deştepţi” sînt bine informaţi de felul lor, ştiu deja mai înainte cu cîteva săptămini / zile / ore cînd o să-nceapă colapsul economic aşa că se vor “arunca” primii. Acum îşi estimează partea vulnerabilă a business-ului, pentru a o pune pe hold, la o adică. Trombon, cum ziceam.
Mişcările sociale din ultimele săptămîni, alimentate de traseul sinuos al unei legi, votată populist şi-apoi adoptată / contestată / susţinută / faultată în mod absolut conjunctural de către fiecare gaşcă politică în parte, în funcţie de interese politice de moment, sînt o altă faţetă a problemei. “Ascuţitul cuţitelor” la început de campanie electorală devine, iată, sport naţional. Pentru cei cu “ureche muzicală” este evident că totul sună fals, că fiecare actor îşi asumă rolul pe care îl consideră potrivit în “comedie” fără nici o convingere, îi auzi pe toţi cum se ceartă, ştii dinainte aproape tot ce vor scoate pe gură, scopul profund lipseşte cu desăvîşire.
Short astrological lookup provided by MEG ©: Pentru entitatea România, Jupiter este în Casa a XII-a, ceea ce înseamnă protecţia unei mari puteri sau chiar protecţie divină; din ianuarie 2009 Jupiter intră în Vărsător, zodia natală a ţării, ceea ce înseamnă prosperitate / bogăţie / putere / marea şansă. În anul 2010, acelaşi Jupiter va intra în Zodia Peşti, pe Casa a II-a, a surselor generoase de bani, deci perioada de prosperitate a ţării va continua.
În ceea ce priveşte criza deci, astrologia ne spune că pe noi, românii, nu o sa ne-atingă în mod esenţial. Răul cel mai mare riscăm să ni-l facem singuri, amplificînd efectele, pe fond emoţional. Ca nişte fraieri ce sîntem.

Later update: am finisat cele de mai sus exact cînd au început să se închidă urnele la americani. Pînă acum - doar rezultate parţiale. Nu ştiu dacă rezist on-line pînă la sfîrşit. Sper să iasă Obama, să se trezească idioţii ăia de rednecks din beţia contemplării propriului jeg, altfel SUA se vor afunda la loc în rahatul crizei lor şi întreaga lume alături de ei. Cum spuneam, noi românii s-ar putea să scăpam. Nu că am avea vreun merit…

Very morning update: na, că a ieşit Obama! Scorul a fost de 338 la 160 adică doar 32.13% dintre americani sînt rednecks. Eu mă bucur enorm, sper că şi voi :))

XXVI: PE MARGINEA UNUI NUP ANUNŢAT

Mineriada 13-15 iunie 1990 by Romulus Cristea
* Titlu de presă - 13 octombrie 2008: “NUP pentru Ion (Ilici) Iliescu în dosarul mineriadei din 13 – 15 iunie '90”.
Mda, se pare c-a scăpat, şobolanu’ kaghebist, şi de data asta… se pare că ăsta-i destinul lui de “liber cugetător” pe pămîntu’ ăsta, să trăiască bine-mersi, să-i îngroape pe toţi şi să nu se-atingă nimeni de el. Pe lumea asta, că pe ailaltă… presupun că acolo are deja rezervat un cazan special, în secţiunea VIP din Iad, plin ochi cu smoală rusească şi încălzit cu gaze ruseşti. Scump, da’ merită. Auzi, cică n-are nici o vină, cum ne-a putut trece aşa ceva prin cap?...

… Parcă nu l-am văzut la televizor, eu şi-o ţară întreagă, chemînd “oamenii de bine ai ţării” să vină la Bucureşti, “să apere instituţiile statului de elementele reacţionare”… Şi-au venit minerii, cîtă frunză şi iarbă, pîrtie au facut. Universitatea, Arhitectura, sedii ale partidelor de opoziţie, ale organizaţiilor studenţeşti şi ziarelor de altă opinie decît cea “oficială” – peste tot au trecut. Echipamentul “standard” al unui miner conţinea: lămpaş (util în detectarea studenţilor ascunşi prin subsoluri), tîrnăcop (în caz că era vreo uşă-ncuiată), furtune de presiune, cu piuliţe la capăt. Colegul O.N. a văzut piuliţele alea foarte de-aproape (de la numai cîţiva centimetri), scoţînd scîntei şi muşcînd din tencuiala luminatorului prin care încercase să scape, la fiecare izbitură, în timp ce respectivul miner îl prinsese de-o mînă, să-l tragă-năuntru, înapoi, la bătaie. Aveau şi cizme minerii ăştia, dovada fiind coastele rupte ale colegului M.I., tratat o lună în Austria, de Médecins Sans Frontières, unde autorităţile i-au oferit azil politic (a refuzat, patriotic… fraierul). Luni de zile a avut probleme de vorbire, îi trebuiau secunde bune pentru a pronunţa un cuvînt… Aveau şi bîte, dovadă stau o mulţime de capete sparte – practic nici unul dintre colegii mei, prinşi de mineri în Universitate, n-a scăpat fără capul spart. Aveau şi umor minerii, să ştiţi, colegul M.B. ne-a povestit cum, după mama de bătaie primită, zăcînd mai mult mort decît viu pe marginea fîntînii arteziene de la Arhitectură, i-a auzit pe mineri contrazicîndu-se dacă moare ori nu, perspectivele fiind următoarele: dacă trăia – ajungea la-nchisoare, iar dacă era mort ori pe moarte – ajungea la spital, să-i declare doctorii decesul, să se spele ei pe cap cu el. Băieţi dezgheţati, s-au gîndit că cea mai bună metodă e să-l bage cu capu sub apă, în fîntînă, să vadă dacă mai respiră ori nu. Şi-a ţinut respiraţia şi-a trecut testul. L-au aruncat într-o salvare, ca pe-un sac. La o lună după evenimente, hematoamele începuseră să i se estompeze din albul ochilor, dar încă mai avea sînge în lichidul cefalo-rahidian. Altă poantă bună: colegul D.A., cameraman part-time pentru o televiziune franceză, a tăcut chitic, în speranţa că va scăpa mai ieftin. De bătaie tot n-a scăpat, aţi ghicit, în schimb, printre ciomege şi cizme în burtă a avut ocazia să aprecieze mostre de umor neaoş: “Dă-i, bă, la oase, franţuzului, să vadă şi el cum e pe la noi”… I-au furat adidaşii şi ciorapii Lacoste.
După cîteva zile abia au început să răsară colegii mei, unii scăpaţi din U.M. de Securitate de lîngă Măgurele (unde mîncau bătaie, cu predilecţie, cînd se cereau la toaletă, restul timpului fiind “parcaţi” într-un hangar, pe ciment), precum colegul E.T., pe care l-am văzut venind pe jos, cocoşat şi crăcănat de durere da’ nu l-am recunoscut, atîta era de negru (era alb numa’ în albul ochilor) iar hainele arătau ca şi cum ar fi fost tîrît mai multe sute de metri (surpriză: chiar fusese tîrît mai multe sute de metri…), alţii fugiţi din Spitalul Municipal, unde erau păziţi non-stop de cîte-un securist în civil pe hol, la intrare (cu ajutorul unor colege îndrăzneţe, care le-au dus haine şi i-au susţinut efectiv, fugind împreună pe ieşirea de serviciu…). Stăteau unul lîngă altul la pansat pe un pat de cămin - n-o să uit niciodată urmele groase şi vinete de bîte minereşti, pielea pe-alocuri crăpată… - împreună cu un tînăr muncitor, venit la Bucureşti “să apere democraţia”, şi care, avînd o faţă mai intelectuală, fusese “asimilat” studenţilor de către mineri, bătut şi băgat la dubă… tocmai luase chenzina, pe 13 iunie, avea banii la el – evident, l-au buzunărit :)) …Cred că omul ăla n-a mai votat în viaţa lui cu Iliescu.

La sfîrşit i-a adunat pe mineri la Romexpo, mulţumindu-le public pentru ajutor (s-a dat la televizor). “Anormal a fost faptul că a putut să-i treacă cuiva prin cap să invoce şeful statului cu vreo răspundere în legătură cu ceea ce s-a petrecut în urma acestor acte rebele împotriva instituţiilor statului", a declarat Iliescu, la aflarea deciziei de NUP.
Senin. Ca o floare.

XXV: CRIZA FINANCIARĂ AMERICANĂ, ALGERILE AMERICANE ŞI IMPORTANŢA LOR PENTRU NOI

1 Million Dollar Bill :D
În anii ’90 s-au dat nişte “tunuri” adevărate prin ţara asta, supranumite la vremea lor “inginerii financiare” – fiindcă erau concepute de nişte ingineri de meserie, se pare :D – prin care mari sume de bani au trecut din buzunarele statului sau ale oamenilor obişnuiţi către alte buzunare, mai primitoare. Cele mai proeminente au fost: falimentarea Bancorex, jocul piramidal Caritas, fondul de investiţii FNI. Aşa cum probabil ştiţi, pentru Bancorex a plătit Statul (adică noi toţi, indirect); pentru Caritas şi FNI au plătit direct oamenii – mai tîrziu o mare parte din datoriile FNI au fost preluate de CEC, deci tot de noi toţi, şi tot indirect. Două din trei, un scor bun pentru inginerii români convertiţi la finanţe. A, da, au mai fost şi o grămadă de privatizări “pe doi lei găuriţi” care s-au dovedit apoi o mină de aur pentru întreprinzători şi o pagubă imensă pentru stat, care a preluat datoriile (adică, din nou, am plătit noi toţi).
În aproape toate situaţiile prezentate mai sus, repet, pierderile au fost acoperite de Statul Român – s-a spus despre noi că sîntem un stat bananier, că într-o ţară civilizată nu s-ar putea întîmpla aşa ceva, într-o ţară civilizată plăteşte cel ce greşeşte şi dacă o bancă ajunge în stare de faliment, ea va fi executată silit, restul economiei rămînînd sănătoasă şi neafectată în profunzime.
Privită în lumina celor de mai sus, actuala criză financiară din US şi rezolvarea ei – acoperirea pagubelor prin răscumpărarea portofoliilor de credite neperformante de către stat, la “modestul” preţ de aproape 800 miliarde USD – apare ca o trădare a principiilor liberale enunţate mai sus, principii utile pesemne doar atunci cînd dai lecţii de moralitate ţărilor mici şi amărîte. Partea “drăguţă” este că sistemul financiar mondial funcţionează ca o reţea enormă de vase comunicante, orice dezechilibru local transferîndu-se, într-o mai mare ori mai mică măsură, într-o altă parte a lumii. Aşa se face că lipsa lichidităţilor din sistemul bancar american a provocat o “foame” de lichidităţi pe toate celelalte pieţe financiare din lume, scumpind valutele forte în detrimentul celor slabe. Deci noi, suferind, ajutăm economia americană să se redreseze. Cît altruism pe capul nostru.

Pe de altă parte, campania electorală (cea americană, adică aia care contează, nu parodia care se-ntîmplă pe plaiurile mioritice …) a intrat în linie dreaptă, iar combinaţia campaniei cu criza crează un amestec exploziv. Iată de ce evoluţia campaniei electorale americane are o importanţă proeminentă pentru noi toţi, iată de ce voi monitoriza aceste alegeri, prin fluxul (Pod) de ştiri de presă NEWSWIRE susţinut de VODPOD. See you arround.

XXIV: CE ÎNSEAMNĂ LHC (The Large Hadron Collider) ŞI CU CE SE MĂNÎNCĂ

Interconnecting LHC magnet in the tunnel
Ideea e veche, de fapt. Încă de la începutul secolului XX, fizicienii accelerau fluxuri de particule pentru a le ciocni de ţinte fixe, revelînd structura intimă a materiei. În istorie a rămas experimentul reuşit al lui Rutherford (Universitatea Cambridge), care a bombardat cu atomi de heliu în stare ionizată o ţintă fixă, determinînd pentru prima oară, în 1911 prin metode ştiinţifice, structura fundamentală a atomului: faptul că fiecare atom are în centru un nucleu foarte mic şi foarte greu. Cercetările au continuat de-a lungul anilor în marile centrele universitare, concentrîndu-se asupra accelerării particulelor la energii din ce în ce mai înalte, pentru a obţine din ce în ce mai multe date. Ideea Ciclotronului a fost pusă în practică de cercetătorii Lawrence şi Livingston la Universitatea Berkeley, în 1931, depăşind în eficientă acceleratoarele liniare de particule folosite pînă atunci, prin accelerarea în mod repetat a fluxului, înainte de ciocnirea de ţintă. Primul ciclotron era un tub vidat cu un diametru de 4.5 inch (11.43 cm), deci o circumferinţă de 35.91 cm. Cu acest dispozitiv, cei doi cercetători au accelerat ioni de hidrogen (protoni) pînă la energii de 80 KeV, folosind un potenţial de 1800 V.
Deşi principiile fundamentale sînt aceleaşi, ciclotronul CERN în discuţie, LHC (The Large Hadron Collider) este “un pic” altceva: circumferinţa lui este de 26,659.00 m (de 74.24 mii de ori mai mare decît experimentul de acum 75 de ani) şi poate accelera protoni pînă la o energie maximă de 7 TeV (adică de 87.50 milioane de ori mai mare decît s-a obţinut atunci…). Ţinînd cont că vor fi două fascicule de particule accelerate în sensuri opuse, fiecare pînă la 7 TeV, ciocnirile vor avea loc la o energie însumată de 14 TeV. Totul se va petrece într-o incintă vidată şi răcită la temperatura de -271.3 °C, foarte aproape de “Zero Absolut” (-273.15 °C). Pentru “liniştea noastră”, temperaturile şi presiunile pot fi vizualizate on-line aici, pentru fiecare sector în parte. Cool.
Importanţa experimentelor care se pot face într-un accelerator de particule este mai mult decît teoretică, pentru cei ce vor să vadă: 90% din tehnologiile care ne-nconjoară (în domeniile: electronică, energetică nucleară şi convenţională, chimie, medicină, biotehnologie, ştiinţe spaţiale) pornesc de la cunoaşterea structurii intime a materiei, adică, mai mult sau mai puţin direct, de la experimente de cercetare ce implică ciocniri de particule.
CERN (European Organization for Nuclear Research) e compusă din 20 de state membre, ce stabilesc prin votul reprezentanţilor în Consiliu priorităţile ştiinţifice de cercetare. Susţinerea financiară a CERN se face prin contribuţiile celor 20 de state membre. România are statut de Stat ne-membru al CERN, implicat în programe ale CERN prin activitatea cercetătorilor săi, în diversele proiecte (adică participăm, dar nu plătim nimic şi deci nici nu prea decidem…). Împărtăşim acest statut cu alte 34 de state.
TRIVIA: În aceste condiţii solicitarea imperioasă a Partidului Conservator către CERN (trîmbiţată simultan prin toate “Antenele” de prin curte) de a opri experimentele despre care au auzit ei că ar fi periculoase este o dovadă de prostie crasă, probabil că în curînd (după alegeri, cînd vor avea negreşit majoritatea în Parlament) vor solicita să se modifice Legea Gravitaţiei, din motiv că-i apasă cam tare şi îi opreşte din zbor…
N-o să vă vină să credeţi, am primit şi ceva spam pe tema asta, am fost chemat să iau atitudine împotriva acestui experiment ştiinţific periculos “în urma căruia vor apărea găuri negre care ar putea înghiţi planeta din interior”… Configuraţii psihologice negative, la limita patologicului, care văd Apocalipsa împlinindu-se (tragic, of course) la fiecare colţ de stradă. Nu că ar înţelege ceva din ce se petrece în jur. În alte vremuri, habotnici complexaţi ca ăştia s-au “afirmat” în Inchiziţie, omorînd şi schingiuind în dreapta şi-n stînga pe toţi cei ce-aveau altă părere. Mai tirziu – în Securitate. Mda.

Facts: A început deja acceleraţia fluxului de particule, pe data de 10 septembrie, urmînd ca primele ciocniri să aibă loc aproximativ o lună mai tîrziu.
Aspectare astrală:
10 septembrie 2008 – inaugurarea LHC. Luna se află în Capricorn (zodia ştiinţei, a matematicii, a calculului precis, de-a dreptul elveţian, a solidităţii şi durabilităţii, a informaţiilor de mare importanţă), unde face un aspect de conjuncţie cu Jupiter (aflat tot în Capricorn - înseamnă: progres, mentalitate superioară); amîndouă planetele de mai sus se află în trigon – aspecte pozitive – cu Saturn şi cu Soarele, aflate în Fecioară (ceea ce semnifică: precizie, minuţiozitate, perfecţionism, minte inginerească ascuţită, adunarea de date importante, cu valabilitate ne-expirabilă) plus: trei planete (Mercur, Venus şi Marte) în triplă conjuncţie pe Balanţă (echilibru – deci experimentul nu va devia de la scopul propus). Jupiter în Capricorn (aspect natal pentru LHC…) înseamnă protecţia reală / solidă / concretă a unui munte. Cu certitudine a fost “in charge” cineva pasionat de astrologie, cînd s-au făcut programările astea…
Pentru paranoici: da, e aici şi un aspect dual, nu întru totul negativ, Soarele în Fecioară în opoziţie cu Uranus în Peşti (aspect dual: descoperirea eficientă şi remedierea la timp a eventualelor probleme / defecte ascunse sau greu previzibile).
10 octombrie 2008 – data programată pentru primele ciocniri în LHC: Soare în Balanţă în trigon cu Luna şi Neptun, aflate amîndouă în Vărsător (pace şi concordie mondială, everybody kiss & make-up each other, configuraţie bună pentru revelarea unor lucruri noi sau de care nu eram siguri).
Mercur retrograd în Balanţă plus Saturn în Fecioară, în opoziţie cu Uranus în Peşti – arată o posibilă obstrucţie a culegerii de date, bonus pentru paranoici :D – şi doar atît, în condiţiile în care Saturn e în trigon cu Jupiter în Capricorn, în continuare (ceea ce înseamnă că eventualele obstrucţii sînt rezolvabile).

XXIII: CĂLDURĂ MARE, ÎNCĂ. PE VIITOR ÎNSĂ, ASTRELE NE PREGĂTESC O MARE SCHIMBARE...

Night Scene by Kevin Davies
Aproape în fiece zi văd la TV cîţiva “profesionişti-de-la-meteo” disperaţi că nu-i suficient de cald pentru ei şi oasele lor, se vaită ca nişte babe. Orice fir de vînt ori strop de ploaie îi panichează pînă la lacrimi, o superbă ploaie de vară îi deprimă. “Vreme frumoasă” e pentru ei, probabil, doar în Sahara… Bănui că au o conexiune neuronală de genul “vreme caldă = vreme frumoasă”, prin bulbul rahidian, pe lîngă centrul respiraţiei, dacă renunţă la ideea asta riscă să se sufoce instantaneu. Ori o fi incapacitatea de-a se termoregla a unei întregi generaţii care are stronţiu în loc de calciu prin oase. Suveniruri de la Cernobîl...
Astrele v-aduc veşti “proaste”, susţinînd că următoarea sută de ani va fi marcată de o scadere continuă a temperaturilor medii, iar ăsta nu-i decît începutul. Sînt şi unii meteorologi de aceeaşi părere. Se pare că experimentăm zilele astea ultimele momente consecvente de caniculă pentru o bună bucată de vreme de-acum înainte. Presupun că cei sus-menţionaţi se vor adapta sau, dacă nu, vor dispărea precum dinozaurii… Sînt răutăcios. So much about “Te Global Warming”, gogoriţa ultimilor douăzeci de ani...
Lunile astea Pluto a făcut un pustiu de bine (dînd apă la moară miorlăiţilor ălora de la TV) şi a retrogradat puţin în zodia Săgetătorului, de aia încă e caniculă. Vremea se va mai răci un pic, odată cu primele zile de toamnă, dar nu destul să se vadă clar că încălzirea globală e un big shit. Spre sfîrşitul anului (noiembrie) Pluton intră de tot în Capricorn (zodia cea mai rece) şi asta, cumulat cu Jupiter în Capricorn şi-apoi în Vărsător (altă zodie rece deci) în ianuarie, ţinînd cont şi că Saturn va fi în continuare în Fecioară, vom avea o iarnă rece şi cu multă zapadă, aşa cum n-am mai avut de mult. Peste încă un an, cînd Jupiter va ajunge în Peşti, zăpezile vor fi şi mai mari încă.
Se va mai încălzi un pic vremea prin martie (cînd intră Marte în Săgetător) – vine primăvara, e oarecum firesc. Dar în principiu temperaturile vor coborî, an după an. Peste vreo şapte anişori, cînd Saturn va intra împreună cu Pluton în Capricorn, efectiv ne va îngheţa curu’. Va fi un ger uscat atunci, minime istorice de temperatură, eu zic să vă pregătiţi. O situaţie asemănătoare a fost în jurul anului 1800, atunci Pluton era tot în Capricorn iar Saturn tot în Fecioară.

Şi-o altă veste tare: din punct de vedere astrologic tocmai am intrat în Era Vărsătorului (zodie rece şi umedă), după aproximativ 2500 de ani vom intra în Era Capricornului (zodie rece şi uscată), în care vom petrece următorii 2500 de ani. Abia apoi va urma o încălzire puternică, în Era Săgetătorului. Deci friguroşii vor mai avea “un pic” de aşteptat, pînă atunci. Trust me, ştiu toate astea din “sursă verificată” :D ...

DOUĂZECIŞIDOI: 23 AUGUST, O SĂRBĂTOARE (APROAPE) UITATĂ

Ultima defilare: 23 august 1989                                 &                                "Casa Radio"
Cîndva ziua asta era o sărbătoare proeminentă, cu o profundă semnificaţie, acum a uitat-o aproape toata lumea.
Istoriceşte vorbind, totul a pornit de la decizia conducerii ţării de atunci, în anul de graţie 1944, de-a rupe alianţa cu Axa (Germania + Italia + Japonia) şi-a trece de partea Aliaţilor (Anglia + SUA + URSS), într-un moment cînd războiul începuse să meargă prost pentru Axă. Decizie de conjunctură, aproape la fel de discutabilă ca şi intrarea în război de partea Axei. După război ţara noastră, sub ocupaţie sovietică, a sărbătorit an de an această zi ca sărbătoare naţională, inventîndu-i permanent noi semnificaţii, în funcţie de prioritaţile de moment. Eu am prins doar două:”Insurecţia armată, antifascistă şi antiimperialistă”, cînd eram copil, apoi, spre finalul erei ceauşiste: ”Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”. În timp, deci, s-a “estompat” contribuţia armatei şi s-a pus accent pe caracterul social şi naţional. A, da, şi pe ideea de eliberare socială – de parcă vreun război s-a ocupat vreodată de aşa ceva… Trei zile “libere” – defilări, armată, mulţime, popor.
Ţin minte în mod deosebit ultima defilare, din 1989: oamenii din orăşelul meu, printre care şi fratele meu mai mare, s-au trezit cu noaptea-n cap şi s-au suit pe la patru dimineaţa în autobuzele parcate în faţa Primăriei, pe bază de liste nominale, plecînd apoi spre Bucureşti. Au stat în picioare, în soare, pe-o caniculă cam ca acum, pînă pe la ora două după-amiaza, cînd le-a venit rîndul să defileze prin faţa lui ceauşescu. Defilarea a avut loc pe un bulevard neterminat, prin faţa unor blocuri neterminate – dar cu faţada văruită în grabă şi cu geamuri, apoi prin faţa viitorului Muzeu al PCR, un şantier şi acela, nefinalizat niciodată (cunoscut apoi, pentru o bună bucată de vreme, sub numele de Casa Radio).
Acolo, în clădirea aia, într-un balcon alcătuit din schele şi făţuit în grabă, balcon care nu mai există de mult, a asistat ceauşescu la ultima defilare din viaţa lui. N-a fost de bun augur pentru el. Acum acolo bate doar soarele şi vîntul. Pentru încă o vreme.

OAMENII RĂI EXISTĂ, NU SÎNT UN MIT!

Răutate, Uscăciune... Ţepi
Da, există oameni răi, periculos de răi. Am întîlnit în întreaga viaţă numai cîţiva oameni de felul ăsta. Sînt rari, fiindcă perfecţiunea e rară, pe pămîntul pe care călcăm, atît în bine, cît şi în rău. Iar ei sînt atît de aproape de perfecţiune…
* Un soi este “Omul Ţepos”. Pare că ştie ce spune, pare că ştie secretele universului, stă călare pe ele. Şi cînd colo, încearcă să te-ncalece pe tine, de fapt. Genul care mănîncă cuie şi scoate pe partea cealaltă, la minut, sîrmă ghimpată, ruginită gata.
Dacă te prinzi cu cine ai de-a face, eu zic să-l înjuri, cu vorba bună n-o scoţi la capăt cu el.
* Alt soi este “The Guru”. Am întîlnit doi de soiul ăsta pînă acum, m-a ajutat Dumnezeu şi-am scăpat. Ăştia au cheia înaintării şi mîntuirii tale spirituale chiar la ei, în buzunarul din spate al blugilor soioşi (cazul unu) ori al pantalonilor de trening (cazul al doilea). Dacă îţi pierzi multă vreme pe lîngă domniile lor te vor umfla de idei şi de ceaiuri, nici nu ştiu care din ele sînt mai bune spălătoare de creier. Eu am scăpat fără sechele, de fiecare dată, dar n-am intrat prea adînc în problemă şi-am mai avut şi noroc, pe deasupra. Alţii n-au avut atîta baftă şi-au suferit ani de-a rîndul, centrifugaţi din comédie la o viteză prea mare. Unii nu şi-au revenit complet niciodată.
Cum scapi de ei?... Păi mai întîi trebuie să vrei să scapi, asta-i cam dificil, cu vrutul, cînd ai fost spălat pe creier deja. Singura ta speranţă e că materia cenuşie se spală mai greu, deci daca te duce creieraşu’, vei scăpa. Ca peste tot, cei slabi vor rămîne în urmă. Cum zicea una dintre bunicile mele: “Păcatele tinereţii, maică…”
* Al treilea soi de om rău e cel îmbrăcat în piele de şef, “Managerul-Fără-De-Suflet”. Inteligent peste medie, fără umbră de morală şi dotat cu vaste disponibilităţi financiare, un individ ca ăsta încearcă să-i transforme pe cei de sub el în sclavi pe plantaţie, dispunînd discreţionar de timpul, de munca şi de creativitatea lor, la orice oră din zi şi din noapte. Anulîndu-le voinţa. Strivindu-i. Ştiu cazuri concrete de angajaţi subjugaţi îmbolnăvindu-se grav, unii psihic, alţii făcînd boli fizice grave, desigur, tot pe fond psihic. Legume aproape, la treizeci de ani, revenindu-şi cu greu, ca dintr-un coşmar. Observaţia mea ©: "Copiii rîzgîiaţi ajung manageri pretenţioşi".
Soluţia?... Să-ţi pui CV-ul la punct, să-i dai drumul să umble şi-atunci cînd găseşti ceva – să fugi cît poţi, să fugi ca de dracu’ de sub un asemenea om. Cît mai poţi umbla pe picioarele tale.

Mai grav este că imediat ce-o sa scapi de oricare din oamenii răi de mai sus, se va găsi cineva să-ţi ia locul. Există naivitate, există masochism, există prostie. Iar ei vor profita de toţi şi de toate, fără cea mai mica umbră de regret. Considerînd că totul li se cuvine.

DOUĂZECI: GENERAŢIA “X” – GENERAŢIA INVIZIBILĂ

”The Time Has Come For Those Who Are Different To Stand United”
Percepută ca atare abia de curînd, generaţia din care fac parte a început să iasă la lumină discret, lăsînd la vedere numai “vîrful aisbergului”. De ce “Generaţia Invizibilă”? Pentru că mă uit în jur şi văd maxim o zecime din vechii mei colegi de facultate, restul sînt împrăştiaţi în întreaga lume. În întreaga lume civilizată şi avansată tehnologic adică – şi peste tot au ajuns în funcţii-cheie. “Discreţia” acestei generaţii este cu atît mai evidentă dacă luăm în considerare faptul că au fost mai mulţi decît ceilalţi – şi decît generaţia anterioară, şi decît cea cea care a urmat, datorită anomaliilor sociale precum mult-hulitul decret anti-avort dat de ceauşescu (am scris cuvintele astea special cu litere mici, să ştiţi că am voie, fiind produsul direct al acestei anomalii). Ceea ce a “uitat” să facă societatea care i-a obligat să existe, a fost să le asigure acces la învăţămîntul superior, de exemplu, stau mărturie tuturor că locurile în facultăţi nu s-au suplimentat, în fata valului aproape dublu de absolvenţi de liceu din acea vreme. Societatea comunistă n-avea nevoie de intelectuali, nimic nou aici. După revoluţie (iarăşi litere mici asumate..), cei din Generaţia X au auzit de protecţie socială, case ieftine pentru tineri etc. însă majoritatea lor n-au avut parte de ele. Generaţia X s-a descurcat (şi se descurcă încă) pe cont propriu. “Prin noi înşine”, iată cît de bine se potriveşte sloganul liberal acestei generaţii.
Studiul ăla de marketing vehiculat prin presă este în bună parte bullshit, trust me – vă spune asta un mare (fost) fumător de Carpaţi şi mare (fost si actual) mîncător de Eugenia şi Ciocolată cu Rom. Nu, nu cumpăr produsele după ambalaj – asta e o chestiune de (lipsă de) IQ, părerea mea… Da, îmi place Phoenix şi îl respect pe Maestrul Florin Piersic, dar nu sînt idolii mei. Queen mai degrabă… Generaţia X e workohoolică şi nu suportă comunismul – aici m-aţi prins...

Eu cred că Generatia X abia de-acum va ieşi la lumină, abia de-acum se va afirma. Pînă acum a stat precum vinul bun, în butoaie, cîştigînd arome nepreţuite. Cîştigînd valoare. Oare sînteţi pregătiţi pentru noi?...

XIX: MANAGERIATUL - STARE DE SPIRIT

“Scule” de management: laptop (cu mouse – “ardei iute”), mobil, sabie :P
Ce bine e cînd ai în buzunar o carte de vizită pe care scrie manager, respiri brusc mai uşor, ţii spatele drept şi mergi mai ţanţoş pe stradă. Dacă te roade însă curiozitatea intelectuală de-a căuta la rădăcina cuvintelor te vei dumiri că to manage înseamnă a aranja / a descurca, deci manager înseamnă descurcăreţ. Prozaic, nu-i aşa, iată încă un exemplu în care traducerea în neaoşa limbă română distruge misterul cuvintelor. Auzi tu, descurcăreţ, parcă îţi creşte cocoaşa la loc şi-ncepi pe nesimţite să-ţi tîrşîi picioarele.
Îţi trebuie talent şi perseverenţă să fii un bun manager dar mai ales trebuie să fii gata să accepţi că vei fi privit cu totul altfel de cei ce ţi-au fost (pînă acum) colegi ori prieteni. Asta dacă vei mai avea vreun prieten de-acum înainte, de tine depinde chestiunea asta de fapt. Puterea e-o băutură care se urcă pe nesimţite la cap şi te-ajută să uiţi rapid de unde-ai plecat. Toţi cei din jur vor deveni brusc lipsiţi de importanţă, simpli pioni supuşi capriciilor tale, sacrificabili la o adică. Fiind campion la a-ţi găsi scuze, vei găsi justificare pentru orice gest vei face, oricît de egocentric ar fi. Pe măsură ce egoul tău (inevitabil) va creşte, cei din jur vor simţi asta din ce în ce mai acut şi-n scurtă vreme nu te va mai contrazice nimeni, vei avea dreptate orice le-ai spune. Asta cînd ţi se va urca, inevitabil, manageriatul la cap.

Dacă vei depăşi momentul ăsta critic şi vei mai avea încă prieteni, atunci poate vei avea o şansă reală să se-aleagă ceva de capul tău. Dacă nu ca manager, atunci cu certitudine ca om.

OPTÎŞPE: CUM SĂ-ŢI ALEGI (ORI NU) PRIETENII. PRIETENE, CARE EŞTI (ORI CARE AI PUTEA SĂ FII)

"We are friends... :)"
Se zice că familia nu ne-o alegem, ne e data la naştere de regulă, împreună cu “kitul standard de instalare” (îmi place cum sună chestia asta). Desigur, există excepţii – nu-i aşa, întotdeauna există excepţii. Nici rasa, sexul, religia ori ţara în care trăim nu sînt pe-alese, deşi – of course, în extremis – unii dintre noi, nemultumiţi de situaţie, încearcă să le schimbe pe-astea din urmă. Unii chiar reuşesc. Excepţiile, desigur.
Însă prietenii – oare pe ăştia cum îi alegem? Aici nu prea putem vorbi de predeterminare, “e prietenul meu fiindcă s-a nimerit să fie pe-acolo, prin preajmă” – ăsta nu-i un argument serios. Colegii (de orice fel) nu ne sînt în mod necesar prieteni. Adesea îi numim prieteni, în mod greşit, pe cei ce ne plac ori pe care-i plăcem noi, fără să ţinem cont de alte criterii. Ei nu ne susţin cînd ne arde buza, la greu. Ei sînt de fapt “slăbiciunile noastre cu chip de prieteni”.
Poate c-ar trebui să-i alegem după criterii clare. Eu aş propune ca “pretendenţii” să se-nscrie numai pe bază de voluntariat, adică în primul rînd să fie disponibili de-a fi prieteni, de-a dărui ceva din sufletul lor. Apoi ar trebui verificate principiile, alea două sau trei importante după care ne ghidăm întreaga viaţă, să fie aceleasi la amîndoi. Abia acum vine rîndul “plăcutului” – e important şi ăsta, placutul, doar nu vrei să stai nas în nas, toata ziua, cu un prieten nesuferit. Pentru oamenii destupaţi – zic eu (pentru mine, at least) vîrsta, sexul, rasa, naţionalitatea – nu sînt criterii, pur şi simplu nu sînt. Nici pentru prietenii mei.
Aş mai adăuga un criteriu, destul de important (cel puţin) pentru mine: IQ-ul. Să te ferească Dumnezeu de prietenul prost, asta-ţi urez din toată inima, cititorule. Am văzut obraji crăpînd de ruşine pentru un prieten idiot, cred că şi voi aţi văzut ori păţit – nu se poate să nu. Ne-o facem singuri să ştiţi, nu mai avem nevoie de “ajutorul” duşmanilor, ne “descurcăm” singuri adică alegîndu-ne prieteni proşti. Pe scurt, eu i-aş testa :P

“Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el aflat-a comoară.” – cuvinte greu de contestat. Să ştiţi că eu am mulţi amici şi colegi dragi la care ţin. Am şi prieteni – puţini, dar buni. Am încercat să le fiu şi eu prieten bun, la rîndul meu. Mi-am oferit prietenia de cîteva ori în viaţă (ocazii numărate pe degete) – uneori oferta mea a fost bine primită, alteori a fost refuzată. I can live with that.
Voi cum staţi, dragilor? :)

XVII: ÎN CĂUTAREA INTUIŢIEI PIERDUTE (SOMEWHERE, IN THE DARK AGE)

Myszka @ Wave Gotik Treffen 2007 © Jason Juta
Nu, n-am intuiţie. Mă uit ca un bou la cîte-o imagine, de pildă şi mă gîndesc ce poate să-nsemne, ce-a vrut să zică ăl’ de-a pus-o acolo. Mă simt penibil, ca o pasăre kiwi pusă să zboare. Mic şi ţepos. Da, păsări fără de aripi ţopăind pe pămîntul ferm al logicii, asta sîntem, lipsiţi de aripile intuiţiei care ne-ar putea da acces la o altă dimensiune a existenţei.

Eu cred că handicapul ăsta de specie ni se trage de la prigonirea, secole de-a rîndul, a vrăjitoarelor. Prigonirea – iată un eufemism, în spatele căruia se-ascunde cruzimea fără de margini a unor oameni înguşti la minte peste poate, sprijiniţi instituţional chiar de biserică, prin tumoarea numită Inchiziţie, care au ucis sistematic pe oricine era bănuit de-a avea calităţi paranormale. Mă sperie gîndul că oamenii ăia înguşti, dac-ar avea din nou posibilitatea, şi-acum ar face la fel.
Vinovaţi de genocid, da, asta sînt, în urma lor ne-au sărăcit genele. Pun pariu că la Judecata din Urmă, îi vom vedea pe toţi “drepţii” ăştia înfipţi în frigări uriaşe, rotisîndu-se la nesfîrşit deasupra unui rîu de lavă, pentru răul făcut speciei umane. La nesfîrşit.
S-a petrecut în acest fel o selecţie a speciei umane, în mod profund nenaturală. Deşi n-au dispărut complet dintre noi, oamenii cu intuiţie sînt extrem de rari în societatea modernă şi de aceea nu (mai) au o influenţă evidentă în dezvoltarea ei. Plus că tratăm în continuare intuiţia ca pe-un atavism, aşa am fost noi educaţi şi-aşa ne educăm în continuare instituţional copiii, considerăm deci intuiţia ca pe-un soi de-al şaselea deget la mînă, care ne strică imaginea despre noi înşine. Imaginea aia solidă, de calmi, previzibili şi logici.
Şi-ntr-o bună zi se va petrece ceva, accidental desigur, un cataclism cu probabilitate destul de mică, însă cît se poate de posibil: o explozie solară mai mare ca de obicei, ori o schimbare bruscă de polaritate magnetică a pămîntului, ori un meteorit cît un bloc, căzînd undeva, la o întretăiere de plăci tectonice, ori o bombă nucleară defectă, detonată pe orbită, în afara atmosferei, aşa încît să fie obligată să-şi transfere toata energia într-un unic puls de radiaţii electromagnetice (PEM). Scenarii sînt destule, iar (cel putin) fenomenele naturale de mai sus sigur s-au mai petrecut, însă chiar dacă au fost martori, nu prea au fost mulţi supravieţuitori. Rezultatul va fi că vom pierde brusc infrastructura de comunicaţii ce ne ţine legaţi precum un enorm sistem nervos, şi-atunci va trebui să ne descurcăm singuri, fără tehnologie. Şi-atunci vom vedea limitările logicii noastre, şi-atunci vom simţi, mai dureros ca oricînd, lipsa genelor purtătoare de intuiţie, “lăstărite” secole de-a rîndul. It’s not a matter of “if”, it’s a matter of “when”.

Chiar şi-acum probabil cineva încearcă să-mi spună ceva, sînt poate zeci de mesaje la poarta creierului meu acum, iar eu mă uit ca un prost, mă scarpin în cap, învîrt (logic) în mintea mea (logică) posibilităţi şi probabilităţi şi nu înţeleg. Ei bine nu, n-am nici un pic de intuiţie, deci dacă vrei să-mi zici ceva, zi-mi de-a dreptul.

ŞAIŞPE: COCA-COLA ŞI PETROLUL IRAKIAN - POVESTE ABSOLUT ROMANŢATĂ

"COCA COLA" by Yuri Bonder
Da, secretul ăsta a fost bine păstrat, pînă acum. L-am aflat pînă la urmă, amărîţii ăia de americani sînt atît de previzibili zilele astea, iar eu sînt enervant de inteligent, de vreo lună încoace, abia mă suport.
Deci secretul este un compus chimic cu moleculă lungă, rezultat întîmplător – ca orice aromă unică, nu-i aşa – în urma unui accident digestiv colectiv, nefericit desigur în momentul acela, al unei subspecii hiper-obeze de brontozauri, care a trăit în vremuri de mult apuse, cam prin zona unde, mult mai tîrziu, au izvorît fluviile Tigru şi Eufrat. Trupurile lor, putrezind apoi, au “infectat” cu această aromă tot petrolul din zonă.
Molecula asta aromatică a fost redescoperită mult mai tîrziu printr-o distilare fracţionată de petrol de import de către un chimist american, fiind amestecată apoi, la beţie, cu caramel şi alcool rafinat, în speranţa de a obţine un nou gust de whisky. Restul e istorie.
Ceea ce nu ştiau americanii atunci şi-au aflat mai tîrziu e că minunăţia asta dă dependenţă, aşa că de vreo sută de ani se dau peste cap să pună mîna pe tot petrolul irakian, ca să facă din el Coca-Cola. Au făcut şi război pentru asta. Au testat şi petrolul libian, la un moment dat – fără succes, se pare, nu toţi brontozaurii s-au stricat la stomac în acelaşi fel. Asta a fost şansa lui Ghaddafi. Saddam n-a avut atîta baftă.

După ce vor termina tot petrolul irakian, americanii vor ataca, previzibil, Iranul, pentru a pune stapînire pe ultima resursă naturală de Coca-Cola din lume. Trust me :P.

XV: VALOAREA INTRINSECĂ A CREIERULUI

"Coral Brain" by Jani Patokallio
Creierul nostru conţine zeci de ani comprimaţi în configuraţii neuronale unice, adesea redundante din motive de securizare a informaţiei şi subtile semnături – marcaje chimice, unice şi astea, desigur. Amintiri detaliate, cuprinzînd toţi oamenii, locurile şi senzaţiile pe care le-am experimentat împreună, categorisite judicios după criterii personale care adesea ne uimesc, atunci cînd le conştientizăm, precum şi o-ncrengătură de sentimente – personale şi astea – despre fiecare element în parte şi despre ansamblu, în întregul lui. CPU, RAM, HDD, OS, plus toată educaţia acumulată – programele de lucru adică, controllere pentru toate perifericele existente, toate personalizate, toate într-un singur loc, unice, proiectate redundant, cu design “Non-Fail”, optimizate hardware antişoc, protejate de sisteme de termostatare – redundante şi astea – şi pentru cîteva zeci de secunde, cu protecţie chiar şi pentru Power Fail.
Şi noi luăm minunea asta, o aducem la limita de avarie cu o litră de alcool de exemplu (de la spirt medicinal trecut prin pîine şi pîna la cel mai fin coniac – efectul e fundamental acelaşi) sau, de ce nu, orice alt drog vă trece prin minte, după care ieşim noaptea pe stradă şi-ncercăm să punem piedică la maşini, din motive de fun. Sîntem fiinţe paradoxale, într-adevăr. Şi inconştiente, pe deasupra.

PAIŞPE: PERSPECTIVA SUBIECTIVĂ A TIMPULUI

"The Terminator..."
Azi mi-am pierdut nişte ore din viaţă (prea multe, zic eu) devirusînd PC-uri, unul dintre ele, în special, mi-a mîncat ceva timp şi ficaţi. Fără să îmi propun asta în mod special, fără să fie meritul meu deci, am avut timp de gîndire, din ăla cu privirea în gol. Am ajuns la concluzia că daca ne-am exprima vîrsta în ore, calcularea intervalului de ani plus luni durează tot cam atît cît calcularea intervalului rămas, de săptămîni plus zile şi ore. Deci în sistemul nostru interior, absolut subiectiv de valori, cele două durate au reprezentări asemenea, poate şi pentru faptul că le acordăm cam aceeaşi importanţă. Pentru că, la nivel subiectiv, experienţa comprimată a tuturor anilor noştri contează cel mult cît experienţa ultimelor săptămîni plus zile şi ore. Deci perspectiva noastră abstractă asupra a tot de se-ntîmplă în jur e complet deformată de niste lentile de ochelari extrem de groase la mijloc, adevărate funduri de borcan, din alea care îţi schimbă fizionomia. Mă gîndesc cît de greu ar fi să educăm o masină să gîndească în stilul ăsta. Şi cît de subiectivă am considera-o atunci, cît de neadecvată scopului ei ni s-ar părea. Faptul că un sistem automat gîndeşte aşa nu ne-ar da de loc o stare de confort. Că oamenii gîndesc aşa – ni se pare firesc.

Contează mai mult pentru noi, subiectivii, ce-am înghiorţăit ieri şi azi şi ce sperăm să-nfulecăm mîine decît dacă o viaţă întreagă ne-am hrănit sănătos. Asta a fost o metaforă, you know what I mean.

XIII. FORME PARTICULARE DE GRAVITAŢIE – VIVE LA FRANCE!

"La Tour Eiffel"
La Paris, se pare, gravitaţia nu funcţionează ca la noi, adică de-a lungul unei linii absolut drepte ce uneşte centrele de masă ale celor doua corpuri; acolo, la Paris, care va să zică, atracţia universală se manifestă de-a lungul unor linii curbe, arcuite elegant după reguli arhitecturale de aur. Urmare acestei diferenţe de aplicabilitate a legilor fizicii, la Paris sînt posibile minuni de arhitectură nevăzute pe alte meleaguri: catedrala Notre – Dame şi turnul Eiffel. Sînt efecte minunate şi-n alte privinţe, de pildă, în antropologie: curba şoldului franţuzoaicelor e diferită de a femeilor din alte părţi ale lumii (trust me, ştiu ce spun, am studiat în profunzime problematica, din punct de vedere pur ştiinţific, desigur - din absolut aceleaşi motive aici şi nu aiurea s-a inventat French CanCan-ul). Ar mai fi şi efectul extins asupra organului limbă – atît în ceea ce priveşte sonoritatea vorbelor scoase pe gură (încă de cînd eram mic îmi plăcea la nebunie cum sună urechii blîndul “je t’aime” faţă de colţurosul “I love you” anglo-saxon, parcă plin de şuruburi şi piuliţe), cît şi în ceea ce priveşte capacitatea de a alege / combina / inventa Gustul Perfect, atît la mîncare, cît şi la băutură.

Şi în artă şi-a pus pecetea, cu certitudine, “Les sanglots longs / Des violons / De l'automne / Blessent mon coeur / D'une langueur / Monotone” nu puteau exista într-o realitate în care mărul cade din copac drept în capul fizicianului, dîndu-i astfel de gîndit, obligîndu-l parcă să tragă o concluzie anume. Simplă şi logică, neapărat.

XII. LINKEDIN WITH ME, PLEASE, BECAUSE RELATIONSHIP MATTERS :P

The Bardac's LinkedIn Profile
Te vei trezi într-o zi ca dintr-un vis, te vei uita în jur cu ochii cîrpiţi, sperînd c-ai să vezi pe cineva cunoscut, dar nu. Ai să-ncepi să intri în panică şi-ai să te-ntrebi dacă nu cumva te-ai trezit într-o realitate paralelă, unde nu te ştie nimeni de fapt. Singur, înconjurat de priviri străine.
Ca să poţi dormi liniştit pe tine, în continuare, fără a fi deranjat de vise urîte precum cel de mai sus, trebuie să te conectezi cît mai bine, în primul rînd cu toţi oamenii care au însemnat ceva pentru tine vreodată. Apoi, să te conectezi de cei ce probabil vor însemna vreodată ceva, să scrii niste cecuri în alb, adică, să pariezi pe viitor.
Să mai arunci cînd şi cînd cîte-o privire, curios-dezinteresată desigur, în lista conexiunilor amicilor tăi, dacă te lasă, desigur – am descoperit această posibilitate de a restricţiona accesul încercînd să mă uit fără succes în lista de conexiuni a unui bun prieten, stabilit în străinătate. Probabil că are motivele lui. Am facut şi eu la fel (mimetice fiinţe mai sîntem…) într-un moment de sinceră paranoia, probabil că o să-mi treacă, pînă la urmă toate trec, aşa am auzit.
Facilităţile de “self-promotion” sînt evidente: îţi poţi scrie aici toate studiile / joburile / cursurile / titlurile, îţi poţi pune o poză, poţi obţine o recomandare sau poţi să recomanzi pe altcineva, poţi să-ţi postezi un CV, link-uri la site-urile personale, poţi să-ţi faci un profil public, vizibil direct din internet. Dacă vrei.

Sau poţi să foloseşti site-ul ăsta ca mine: o agendă virtuală a vechilor amici, plecaţi peste mări şi ţări, împreună cu o listă de noi legături, aducînd cu ele parfumul viitorului. Pup pe această cale toate contactele mele din LinkedIn, pe toate.
De ce LinkedIn? Because relationship matters, de aia!

ELEVEN: PC-UL – MĂSURA IMPERFECŢIUNII NOASTRE

"Death of a PC"
Dacă ne gîndim că un calculator este o construcţie cît se poate de logică şi extrem de precisă, compusă pe de-o parte dintr-un hardware dimensionat cu largheţe (plămîni de RAM de 2 GB, creier Core 2 Duo la o frecvenţă enervantă, artere largi, pe 32 de biţi şi memorie de elefant centenar, pentru toate amintirile / logurile dorite şi mai ales nedorite – HDD peste 100GB), să poată suporta tot ce ne-a trecut şi ne va trece prin cap, prin care bîntuie “spiritul” unui sistem de operare omnipotent, rumegînd programe omnisciente – ei bine, atunci sîntem extrem de departe de realitate. Şi chiar dacă am lua de bune presupunerile de mai sus, în ciuda evidenţei, îşi va da cu certitudine în petec elementul uman, adică toţi cei ce instalează / configurează / programează / utilizează într-un mod complet neadecvat instalaţia aia minunată descrisă mai sus.
Omul este încă factorul cheie în funcţionarea neperformantă a unui calculator. Nici n-ar trebui să ne jenăm by the way de chestia asta, arată cît de umani sîntem de fapt, poate-ar trebui să se dea şi certificate, să-şi treacă omu’ în CV la “skills” de exemplu – incapacitatea de a folosi un program sau mai multe, să poţi umple lista aia cu măsura neadecvării tale de a utiliza PC-ul. Am remarcat că de regulă artiştii sînt complet afoni în relaţia cu PC-ul, ei pornesc probabil de la premisa că e o sculă capabilă să-i înţeleagă, pe ei şi aspiraţiile lor superioare şi se poartă cu el ca atare, artiştilor aşa li se pare firesc, în loc să îl atingă cu precauţie, cum ar fi şi normal, ca pe-un handicapat ce este.

Asta e combinaţia – bombă, trust me: PC-ul şi artistul de geniu. Măsura gradientului nostru entropic, ca rasă de butonari de PC-uri ce sîntem :P

TEN: LEGENDA LEGENDELOR, DUNE

"Blue eyes on blue..."
Totul porneşte de la ideea că omenirea e la o mare răscruce şi dacă nu ne adaptăm, punînd la bătaie în mod consecvent şi programatic informaţia genetică cu adevărat relevantă din noianul de informaţii redundante şi recurente în care ne bălăcim, depăşindu-ne deci propriile limite, vom dispărea ca specie, în fata enormelor pericole ce ne pîndesc. Pericole dinăuntrul, dar mai ales din afara universului cunoscut. O lume trăind în feudalismul postindustrial. O lume ferită prin tabuuri complexe de dominanţa inteligenţei artificiale. O lume a condiţionării mentale extreme – de a fi logic, de a fi asasin, de a fi seducător, de a fi preştient, de a vindeca, de a avea simţul adevărului. O lume ce îşi numără paşii de-a lungul unor ritualuri meta-religioase, plină de profeţi şi profeţii, în care apa valorează mai mult uneori decît viaţa pe care-o-ntreţine. O promisiune smulsă viitorului. O lume de legendă, trăindu-şi propria legendă, plină de potenţialităţi îmbătătoare.

De fiecare dată cînd recitesc Dune scrîşnesc fire de nisip între dinţi şi inspir cu ochii închişi scorţişoară.

NINE: KNOWING YOUR FRIENDS – YAHOO MSG. INVISIBILITY

;))
Mai întîi era o aşteptare febrilă – vroiam să vorbesc cu un amic bun şi era offline, ce enervant, cînd aveam atîtea să-i spun. Săptămîni, luni în şir, tot aşa. Apoi viermele neîncrederii a-nceput să-şi facă loc prin sufletul meu: poate amicul, bunul meu amic, se dă invizibil! Iar viermele a săpat şi mai adînc, pînă la temerea mea cea mai adîncă: poate bunul meu amic se dă invizibil numai faţă de mine!... Şi-atunci a-nceput bîlciul: căutarea pe net de metode de a detecta invizibilitatea “amicilor”. Pe net toată lumea se-ntreabă, unii zic că nu există soluţie, cîţiva doar vin cu propuneri concrete.
Analiştii “experţi” în YM zic că cea mai sigură soluţie e să începi o conversaţie cu amicul presupus invizibil şi să activezi un IMVronment (Doodle), dacă se încarcă îl dă de gol pe amic, cum că are YM-ul pornit şi se-ascunde. Eu n-am încredere, am încercat şi dă rezultate diferite, funcţie de versiunea de client YM utilizată de fiecare din capete, poate sînt şi alţi parametri, nu ştiu exact, am decis că nu merge.
Alte soluţii sînt motoarele de descoperire a invizibilităţii de pe web, în care scrii id-ul YM al amicului şi apeşi pe buton, ca la jocuri mecanice. Iată două bune care merg: Xeeber - iranian (Update 14 mai 2008: site-ul e suspendat de provider, cică "pentru neplată" - incă o măgărie "corporate" :P) şi Ydetector - românesc, mai dau mesaj de “system is busy” cînd şi cînd, din motive de prea multe solicitări de-odată. Mai iată unul bun care e down zilele astea, tot românesc: Yahoo From-Magic, provideru’ cică ar fi de vină (Update 05 mai 2008: de azi este "up", s-a reparat :D). Mai iată altele care merg dar dau rezultate greşite, de regulă: Invisible.ir – tot iranian şi ăsta şi unul vestic, nu ştiu exact ce naţie e, cu două interfeţe publice: una .com – Checkinvisible.com şi una .net – Checkinvisible.net, se vede de departe că e acelaşi motor în spate.
Şi mai este o soluţie, una care spune tot-tot-tot: log-urile din propriul PC, alea arată activitatea tuturor amicilor, vizibili ori ascunşi. Vă propun un experiment: schimbaţi-vă imaginea YM-ului cu alta, de exemplu, notaţi-vă ora şi uitaţi-vă prin loguri, să vedeţi cum discută clienţii de YM între ei, să-şi încarce noua imagine. Logurile cu “client_...” şi “network_...” sînt cele interesante, la sfîrşitul lor mai exact e informaţia de interes, apare după vreo 10 – 15 minute maxim, update-urile se fac uneori cu un pic de întîrziere (le găsiţi aici: C:\Program Files\Yahoo!\Messenger\logs). Sînt fişiere text, vă descurcaţi voi.

Şi după ce vă dumiriţi, dragii mei, nu vă supăraţi, vă rog eu mult de tot, pe amicii ăia care se-ascund de voi. Faceţi ca mine, nu le ziceţi nimic, nu le bateţi obrazu’ pentru un mizilic ca ăsta.
Fiţi voi adevăraţii prieteni şi de această dată şi lăsaţi-o aşa, cum a căzut.

P.S.(necesar, se pare): Fenomenul se petrece în mod identic chiar dacă amicii îşi şterg imaginile din profile :D, fiindcă se înregistrează de fapt solicitarea imaginii puse de mine în YM-ul meu, de către YM-ul lor. Naşpa, nu? :P

P.P.S.(superb): Pentru a avea log-uri detaliate în YM există de downloadat un Logger, chiar de la Yahoo, ce vă va ajuta să aveţi log-uri detaliate ale activităţii şi care nu se şterg la restart-ul aplicaţiei (Atenţie! se downloadează numai cu Internet Explorer şi se instalează cu YM-ul oprit complet). După ce îl instalaţi, reporniţi YM-ul, logger-ul o să-şi intre atunci în atribuţii, în log-uri vor aparea din acest moment toate detaliile dorite. Enjoy!! :))

EIGHT: TRISTEŢEA MIEILOR

Găinile nu gîndesc prea mult de felul lor şi oricum, s-au obişnuit cu ideea deja, cînd le tai gîtu’ vezi, în ochii reptilieni cu pieliţă dublă, înţelegerea faptului că plătesc păcate vechi şi multe, de pe vremea dinozaurilor încă.
Porcii sînt nişte porci, se zbat un pic, guiţă acolo şi ei, acut dar scurt, fără prea mare rezonanţă sufletească, "e catastrofă da’ nu-i bai" parcă se-aude-n surdină cînd tai porcu’. Vacile şi boii – nici atîta, nişte vaci şi nişte boi, cîtă profunzime s-aştepţi de la ei.
Dar mieii... Spre deosebire de celelalte orătănii, mieii percep în mod acut ce li se-ntimplă şi nu înţeleg nicicum, poţi să le explici atîta cît vrei, ei bine nu pot înţelege şi pace de ce ţinem cu tot dinadinsul să le luăm beregata şi să le facem vînt într-un ceaun cu de-a sila. De-aia, înainte să moară, mieii sînt plini de tristeţe. Generaţii şi generaţii de bucătari s-au chinuit şi se chinuie încă să găsească acea combinaţie ideală care să scoată postmortem tristeţea din miel. E-o luptă fără sorţi de izbîndă, să ştiţi, oricîte ierburi / mirodenii / sosuri savante ar face bucătarii ăia geniali, tot mai rămîne un pic de tristeţe pe-acolo, pe undeva, pe fundul ceaunului.
Cei ce simt asta în forul lor interior refuză carnea de miel, cu tot soiu’ de pretexte, cică e grea ori le miroase ceva – aiurea, nu-i credeţi, de fapt ei simt tristeţea rămasă în miel, au radar încorporat de tristeţe. Ăilalţii, nesimţiţii adică, mîncăm mielul lupeşte, cu tot cu tristeţe, şi-nghiorţăim cu mult usturoi verde şi cu vin roşu, ce ni se scurge-apoi prin barbă, împreună cu o picătură de seu şi-un pic de tristeţe amară.

După aia ne punem pe mistuit, noi, cei cu stomacul tare.

SEVEN: DEZÎNDRĂGOSTIREA DUPĂ LEM SAU JURNALUL UNUI EŞEC GLORIOS

În Expediţia a patra din Ciberiada, constructorul Trurl se angajează să-l dezîndrăgostească pe prinţul Pantarcticus de prinţesa Amarandina, din ţara vecină şi duşmană. Contract guvernamental, aşa ceva nu se refuză.
Şi-atunci meseriaşu’ se pune pe treabă, construind, că de-aia e constructor. Mai întîi, folosind ca bază Templul Meditării (fină ironie…) face Feminotronul “…atît cu rol de antrenajer, cît şi de erotor total cu retroacţiune, cu o putere de patruzeci de megamori şi o productivitate efectivă de nouăzecişişase la sută în spectrul voluptăţii penetrante”. Mă rog. N-are succes cu scula asta şi-atunci încearcă cu un ansamblu format dintr-un Delirizator şi o Trivialniţă, fără rezultate notabile însă. Văzînd că nu-l poate dezîndrăgosti, schimbă tactica la o sută optzeci de grade şi construieşte Pruncaruncătoarele, cu care execută un enorm bombardament cu prunci vii asupra duşmanului, pînă îi destabilizează complet economia. Copleşit, duşmanul cere îndurare; ca o condiţie a păcii, nunta are loc, constructorul celebru se retrage în urale, plin de cadouri şi bani. Eşec asumat al metodei ştiinţifice, problemă rezolvată prin şantaj, over all. The End.
Noi, trăitori în lumea asta plină de limitări, nu putem, se pare, nici să declarăm un razboi, nici să bombardam măcar un cătun cu copii instant, înecîndu-l în scutece. Singura opţiune viabilă, pentru cei ce ajung în această situaţie de cacao, pare a fi să sufere precum nişte cîini. Catharsisul adică. Purificarea prin foc. Pasărea Phoenix. Eroi de nevoie, nimeni nu-şi propune de fapt sa fie erou, parcă n-aţi şti.

… Deşi Trivialniţa aia sună beton, straşnică idee, să scapi de îndrăgostirea nedorită trivializînd obiectul dorinţei, coborîndu-l adică, prin exacerbarea senzualităţii chiar, sub nivelul dezirabilităţii…
Toţi bărbaţii sînt nişte porci, nu-i aşa? :P

SIX: ABOUT INTERNET – THE MEANING, FROM MY PERSPECTIVE (I)

Dacă am face o analogie între evoluţionism şi dezvoltarea internetului, am putea spune că ultimii zece ani seamănă cu saltul evolutiv de la parameci şi euglene, mici dar complet autonome dealtfel, la meduze, incomparabil mai mari, mai complexe, dar şi mult mai vulnerabile în faţa agresorilor şi bolilor de orice fel. Abia s-au definit timid primele organe, mai întîi cele de reproducere evident :P, apoi alea de mîncat şi excreţie (ba ştiu nişte softişti care ar fi în stare să-şi dedice timpul lor liber să-i creeze internetului un organ de băut bere, trust me, atîta altruism uneori mă face să plîng…); încetul cu-ncetul prinde contur un rudiment de sistem nervos, parţial cu rol de comunicare, au început să se formeze şi primele excrescenţe (tentacule?...) în sfîrşit, e o evoluţie complexă dacă o priveşti de aproape, puerilă dacă o priveşti în ansamblu.
Aştept cu interes vertebrarea. Aştept cu interes specializarea neuronilor. Gruparea lor, conectarea ne-haotica. Apoi instinctele. Intr-un final (ori început) glorios, primele gînduri proprii (deşi sînt optimist de fel, nu cred că le voi apuca pe lumea asta…)
Şi toate astea, pe un suport atît de fragil – cred că voi vorbi despre asta altădată, acum vreau să rămîn cu imaginea asta optimistă pe retină, am nevoie de ea, mă duc să bag cornu’ în pernă şi vreau să visez frumos.

CINCI: CE ZACE-N BAGAJUL CU GENE AL UNUI PUI DE GĂINĂ

Te uiţi la o găină şi nu prea-nţelegi de ce are muşchii ăia enormi la picioare, nu tocmai justificaţi de efortul necesar deplasării orătaniei prin curte, îţi trece o clipă prin creier că poate Dumnezeu s-a distrat făcînd frigărui umblătoare. Motivul acestei gustoase disproporţii devine evident cînd remarcăm că încheietura genunchiului stă flexata în permanenţă într-un unghi greu de digerat pentru noi, oamenii. Dacă am imita mersul găinilor, am avea si noi, negreşit, picioare uriaşe, cam ca luptătorii de Sumo.
Se pare că poziţia asta e o moştenire ancestrală venită direct de la strămoşii reptilieni, care au găsit o modalitate extremă de adaptare la o climă mult mai rece, încălzindu-şi brusc sîngele şi micşorîndu-şi drastic statura.
Deci piciorul ăla de pui suculent din farfurie poartă cu mîndrie peste 90% din moştenirea genetică a unui vorace T-Rex, trecut printr-un îndelungat şi adesea ofensator proces de domesticire. Privirea rece a găinii ne spune însă că-i vorba doar de o formă de ocultare a strămoşului carnivor, în aşteptarea unor vremuri mai bune.
Cu proxima ocazie cînd veţi mai devora un picior gustos de urmaş de T-Rex, amintiţi-vă că a fost o vreme cînd lucrurile stăteau exact pe dos.

Bon Appétit!

FOUR: READING THE BODY LANGUAGE

Hai să-ţi spun cum se face, acu’ dacă veni vorba: mai întîi şi mai întîi te aşezi într-un loc de unde să ai o vedere de ansamblu. Ar fi indicat să fi dormit bine înainte de asta şi să ai la-ndemînă o cafea tare. Ar fi de-a dreptul contraindicat să fi mîncat recent, cică burta plină limitează percepţiile.
Apoi faci efortul de a nu auzi nimic din ceea ce se petrece în jur, să vezi totul ca pe-un film mut; e un efort, recunosc, dar poţi “trişa” cu un fond sonor de baraj, muzică la căşti de exemplu, eu o prefer ambientală, mă ajută cu adevărat în astfel de cazuri (“Tu aşează-te deoparte, regăsindu-te pe tine...” – zicea Poetul).
Apoi te uiţi în jur şi încerci să corelezi gesturile si atitudinile celor de faţă. Dacă ai o oarece sensibilitate vei începe să vezi reale şi potenţiale poveşti de dragoste: unele ascunse de ochii lumii, unele nerostite, unele disperate, unele nefireşti, unele chiar triste. Cea mai haioasă (şi tristă, în acelaşi timp) situaţie pe care o poţi întîlni este aceea în care doi oameni se iubesc de fapt dar nici unul nu este conştient de chestiunea asta.
Fii pe fază şi vei vedea toate combinaţiile posibile. A, uitasem: priveşte totul în jur fără preconcepţii, dar totuşi cu o doză de naivitate, fără ea nu iese nimic.

Dacă faci asta într-un loc public poate fi ca un film; dacă o faci la servici, capătă proporţiile unui adevărat serial.

APROAPE TREI

Cînd auzim cuvîntul digital ciulim urechile cu veselie anticipativă, parcă sperînd că vom atinge apogeul percepţiilor noastre (…orgasmul?...). Ceea ce nu ştie orişicine este că percepţia calităţii a ceva digital ţine de rezoluţia cu care s-a făcut achiziţia originalului imagine / sunet, care este 100% analog, măi dragă. Este extrem de dificil să descrii digital cu rezoluţie satisfăcătoare o imagine sau un sunet, deşi rezultatul unui astfel de demers ne păcăleşte percepţiile zi de zi (probabil pentru că vrem să ne lăsăm păcăliţi – asta spune ceva despre psihismul nostru ca specie, cred). Cu atît mai dificil va fi să descriem în totalitate un obiect material, oricare ar fi el, cît despre recompunerea instantanee a unui obiect macroscopic pornind de la informaţia ce îl descrie, mai avem cale lungă.
Deci vom mai aştepta cîteva generaţii pînă cînd ne vom plimba din loc în loc cu teleportoarele atît de dragi iubitorilor de Star Trek, deşi teste de teleportare a unor particule cu ajutorul unui flux luminos (laser) s-au petrecut cu succes. Mai rămîne de făcut doar ansiblul, transmiţătorul instantaneu, altă gaselniţă a universului SF.
"Engage!"...

DOI ŞI JUMĂTATE

Un tip intră într-un bar şi zice: “barman, un whiskey dublu pentru mine şi o apă plată pentru mobilul meu”… Iată o foarte probabilă banală întîmplare din viitorul apropiat. Cercetătorii de la UltraCell au facut deja prototipul alimentatorului de laptop cu o pilă de combustie pe metanol, cu o autonomie de 72 ore fără reîncărcare. Există şi o versiune de astfel de pilă de combustie şi pentru aparate mici, precum playere mp3 sau headset-uri, o singură încărcare cu metanol asigurînd o autonomie de pîna la 20 ore. Laptoape beţive, telefoane beţive, o întreagă menajerie, mare păcat că metanolul nu e potabil…
Aştept momentul cînd se vor pune la punct pilele de combustie pe etanol şi atunci va fi absolut firesc sa ai la tine în permanenţă, prin sertare sau aruncată neglijent în porbagaj, o sticlă de tărie “puterea ursului”. Şi uite aşa vom mirosi cu toţii cît de curînd a prună, a votcă sau a zeamă de ploşniţă, după gust. Iar fetele de la contabilitate ne vor deconta cîte o navetă de tărie pentru “uz personal în interes de serviciu – delegaţie”, privindu-ne încruntate şi cu o totală lipsă de încredere cum plecăm, veseli si entuziaşti, la “timbilding”.

DOI

Se pare că mai avem doi-trei paşi pînă cînd vom avea maşini cu pile de combustie (fuel cells) şi silenţioase motoare electrice, lăsînd în urma lor aburi pufoşi la fiecare acceleraţie bruscă. Deja pilele de combustie s-au dovedit mult mai eficiente decît motoarele cu ardere internă (avînd randamente aproape duble) şi au avantajul că nu consumă mai nimic la stop, neavînd piese în mişcare. Cîţiva producători mari de automobile au facut prototipuri, serii zero, serii mici şi unii se laudă chiar cu viitoare serii de masă de maşini pe hidrogen, adaptînd actualele motoare cu combustie internă - BMW - dar mai ales înlocuindu-le complet: Mercedes Benz B-Class, Toyota, Opel, adică maşini electrice alimentate de pile de combustie pe bază de hidrogen. Unele dintre ele au integrat o baterie cu Li-Ion, precum telefoanele mobile, pentru a face faţă momentelor de acceleraţie bruscă. Problema tehnologică încă nedepăşită pare a fi autonomia, deoarece hidrogenul nu se stochează ca atare cu uşurinţă în volume mici. Sînt şi aici mai multe direcţii (încă) de cercetare: compresia la presiune mare, criogenarea ce permite compresia la presiune ceva mai rezonabilă, absorbţia într-o structură hidrogenofilă de metal ori polimer, eliberarea din structura chimică a hidrocarburilor sau alcoolului.

Depăşirea acestor obstacole tehnologice va duce, pe lîngă evidente efecte pozitive în ceea ce priveşte ecologia, la o scădere a dependenţei economice de ţările producătoare / exportatoare de petrol. Deci importanţa dezvoltării acestor noi soluţii de propulsie este strategică şi e posibil să definească o nouă ordine mondială.

UNU

Marius îmi spune că sistemele de recunoaştere vocală se vor perfecţiona şi vor înlocui step by step bătrînele tastaturi, un pas major înainte spre integrarea om – maşină.
Va trebui atunci sa învăţăm maşinile să nu ia în considerare aberaţiile ce ne ies mai tot timpul pe gură, eventual sa ne corecteze politicos (…condescendent?…).
Cînd se va întîmpla chestia asta va fi evident că mulţi oameni sînt cam inutili.

ZERO

Pînă una-alta, aici se lăfăie "sindromul paginii albe"... Cînd mă va lovi inspiraţia, vă voi lovi şi eu pe voi. That's a promise.