ELEVEN: PC-UL – MĂSURA IMPERFECŢIUNII NOASTRE

"Death of a PC"
Dacă ne gîndim că un calculator este o construcţie cît se poate de logică şi extrem de precisă, compusă pe de-o parte dintr-un hardware dimensionat cu largheţe (plămîni de RAM de 2 GB, creier Core 2 Duo la o frecvenţă enervantă, artere largi, pe 32 de biţi şi memorie de elefant centenar, pentru toate amintirile / logurile dorite şi mai ales nedorite – HDD peste 100GB), să poată suporta tot ce ne-a trecut şi ne va trece prin cap, prin care bîntuie “spiritul” unui sistem de operare omnipotent, rumegînd programe omnisciente – ei bine, atunci sîntem extrem de departe de realitate. Şi chiar dacă am lua de bune presupunerile de mai sus, în ciuda evidenţei, îşi va da cu certitudine în petec elementul uman, adică toţi cei ce instalează / configurează / programează / utilizează într-un mod complet neadecvat instalaţia aia minunată descrisă mai sus.
Omul este încă factorul cheie în funcţionarea neperformantă a unui calculator. Nici n-ar trebui să ne jenăm by the way de chestia asta, arată cît de umani sîntem de fapt, poate-ar trebui să se dea şi certificate, să-şi treacă omu’ în CV la “skills” de exemplu – incapacitatea de a folosi un program sau mai multe, să poţi umple lista aia cu măsura neadecvării tale de a utiliza PC-ul. Am remarcat că de regulă artiştii sînt complet afoni în relaţia cu PC-ul, ei pornesc probabil de la premisa că e o sculă capabilă să-i înţeleagă, pe ei şi aspiraţiile lor superioare şi se poartă cu el ca atare, artiştilor aşa li se pare firesc, în loc să îl atingă cu precauţie, cum ar fi şi normal, ca pe-un handicapat ce este.

Asta e combinaţia – bombă, trust me: PC-ul şi artistul de geniu. Măsura gradientului nostru entropic, ca rasă de butonari de PC-uri ce sîntem :P