XXXVI: PACÉLE DE MIEL. PLUS NIŞTE FANTEZIE.

Miel :D
De pe net:
"... Din căpăţînă se fac pacéle, iar din burtă şi intestine, ciorbă de bureţi. Nici o parte a mielului nu este, practic, aruncată, totul fiind preparat cît se poate de gustos..."
"... pacea s.f. 1. (înv.) Partea de la genunchi în jos a piciorului, la animalele cu blană. […] 2. (culin.; reg.; mai ales la pl.) Mîncare (dobrogeană), asemănătoare cu piftia, preparată mai ales din picioare de viţel sau de miel, mai rar de pasăre, cu adaos de ouă, oţet sau usturoi. pl. (înv.) -ele, (reg.) pacele. – Din tc. Paça..."
"... paceá s. f., art. paceáua, g.-d. art. pacélei; pl. pacéle..."
E o mîncare ceva mai specială, specifică Munteniei şi Dobrogei, locuri în mod deosebit tributare gastronomic influenţei turceşti. Conform descrierii, e un fel de piftie de resturi / extremităţi plus căpăţînă de miel, cu mult mujdei de usturoi verde, să simţi în străfundul tău că a venit primăvara. În ce constă fantezia? Păi, în legumele (morcovi, ţelină, albitură), tăiate în variate forme fanteziste (cuburi, steluţe, triunghiuri, beţişoare) care se adaugă la fiert, musai într-o oală cu presiune, să iasă toată gelatina din oase. Plus nişte pătrunjel tocat proaspăt, adăugat la sfîrşit, deasupra pacélelor "transbordate" în bolului transparent, din sticlă de Jena.
Şi încă "un strop de net":
"... paceá (-éle), s.f. – 1. (Înv.) Pielea, blana de pe picioarele animalului. – 2. Fel de mîncare preparat din picioare de viţel. – Mr. păcea, megl. pacea. Tc. paça (Şeineanu, II, 279; Lokotsch 1601), cf. ngr. πατζας, alb., bg. pača, sb. pače..."

Cum spunea undeva Stanislaw Lem, în Ciberiada, despre noi, oamenii: "... cunoaştem trei sute şaptezeci şi şase de feluri de a ucide şi douăzeci şi opt de mii cinci sute nouăzeci şi şapte de reţete de preparare a celor ucişi, pentru ca introducerea lor în corpurile noastre prin orificiul numit gură să ne facă mare plăcere. Arta de preparare a vietăţilor ucise este mai renumită în ţara noastră decît astronautica. Ea se numeşte gastronautică sau gastronomie şi n-are nimic comun cu astronomia..."
Enjoy! :D

EIGHT: TRISTEŢEA MIEILOR

Găinile nu gîndesc prea mult de felul lor şi oricum, s-au obişnuit cu ideea deja, cînd le tai gîtu’ vezi, în ochii reptilieni cu pieliţă dublă, înţelegerea faptului că plătesc păcate vechi şi multe, de pe vremea dinozaurilor încă.
Porcii sînt nişte porci, se zbat un pic, guiţă acolo şi ei, acut dar scurt, fără prea mare rezonanţă sufletească, "e catastrofă da’ nu-i bai" parcă se-aude-n surdină cînd tai porcu’. Vacile şi boii – nici atîta, nişte vaci şi nişte boi, cîtă profunzime s-aştepţi de la ei.
Dar mieii... Spre deosebire de celelalte orătănii, mieii percep în mod acut ce li se-ntimplă şi nu înţeleg nicicum, poţi să le explici atîta cît vrei, ei bine nu pot înţelege şi pace de ce ţinem cu tot dinadinsul să le luăm beregata şi să le facem vînt într-un ceaun cu de-a sila. De-aia, înainte să moară, mieii sînt plini de tristeţe. Generaţii şi generaţii de bucătari s-au chinuit şi se chinuie încă să găsească acea combinaţie ideală care să scoată postmortem tristeţea din miel. E-o luptă fără sorţi de izbîndă, să ştiţi, oricîte ierburi / mirodenii / sosuri savante ar face bucătarii ăia geniali, tot mai rămîne un pic de tristeţe pe-acolo, pe undeva, pe fundul ceaunului.
Cei ce simt asta în forul lor interior refuză carnea de miel, cu tot soiu’ de pretexte, cică e grea ori le miroase ceva – aiurea, nu-i credeţi, de fapt ei simt tristeţea rămasă în miel, au radar încorporat de tristeţe. Ăilalţii, nesimţiţii adică, mîncăm mielul lupeşte, cu tot cu tristeţe, şi-nghiorţăim cu mult usturoi verde şi cu vin roşu, ce ni se scurge-apoi prin barbă, împreună cu o picătură de seu şi-un pic de tristeţe amară.

După aia ne punem pe mistuit, noi, cei cu stomacul tare.