LXV: FIRST, THE DARKNESS

Darkness

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "LXV: FIRST, THE DARKNESS" ***

XLV: MESAJ ANONIMILOR PRIN VOCAŢIE ŞI ÎNCĂ UN PIC DE POLITICĂ

Români Anti PSD
Aşa sînt eu: am opiniile mele, pe care le scriu cînd şi cînd pe blogurile mele. Opiniile astea se bazează, săracele, pe experienţele pe care le-am avut pînă acum, bune ori rele. Evident că nu mă aştept să fie toata lumea de acord cu ceea ce scriu, ar fi absurd, nu-i aşa. Înţeleg chiar şi cînd vrea cineva să mă-njure. Fiind însă aici Blogul Meu, insist ca cei ce îşi manifestă dezacordul / mă critică / mă-njură / mă ameninţă / îmi aruncă insinuări peste gard, să aibă decenţa să se şi semneze, cu prenumele şi numele lor. Să îşi asume răspunderea pentru propriile opinii. Nu de alta, dar nu am de gînd să mă las înjurat în public de fiştecine. Consider că a înjura pe cineva public - pe oricine - sub protecţia anonimatului, e un gest de profundă laşitate. Plus că mi-aş dori să fie lucrurile clare, dacă tot ne-njurăm, să evităm după aia să ne strîngem mîinile ca prieteni, cînd dăm nas în nas, pe stradă.

Revenind la ceea ce cred, în politică:
Cred că ţara asta a fost profund afectată, în ultimii 60 de ani, de comunism - "Ciuma Roşie" - ideologie străină nouă şi impusă cu forţa, cu tancurile, mai exact. Am văzut cu ochii mei comuniştii rămaşi "fără cap" regrupîndu-se în '90 în jurul lui Iliescu şi concentrîndu-se - majoritatea - în partidul ce se cheamă acum PSD. Nu s-a numit aşa de la bun început, s-a "branduit" pe parcurs, făcînd mezalianţe. Partid fără tradiţie democrată, furînd din tradiţia celor ce aveau aşa ceva. I-am văzut reducîndu-şi oponenţii la tăcere cu pumnul / bîta / lanţul / gazele lacrimogene / glonţul / închisoarea. Dacă stai şi te uiţi atent, majoritatea celor ce-au făcut asta în '90 sînt tot pe-acolo, "suflul nou" fiind dat de alde Vanghelie. Candidatul lor e fiul unui fost general de Securitate (adică din ăia de-i schingiuiau în închisori pe cei ce nu erau de acord că comunismu-i Raiul pe pămînt - cacofonie intenţionată, pentru cei ce-ncearcă să uite), categorisit la un moment dat de însuşi şeful lui ca "prostănac". Eu refuz să votez aşa ceva, mi-e greaţă. Dacă voi puteţi să-l votaţi, aveţi stomacul mai tare ca mine. Cam atît despre comunişti, foşti şi actuali.
Amicilor liberali, gata să-şi vîndă comuniştilor votul pentru cîteva funcţii, le mai amintesc doar atît: Băsescu, de-l înjură la grămadă, a fost singurul preşedinte român care a condamnat în mod deschis şi oficial comunismul, suportînd batjocura nereţinută a unui întreg parlament plin de comunişti abia mascaţi şi de trădători de profesie. Ceea ce, apropos, liberalii n-au fost în stare să facă. Dacă pentru un întreg Partid Liberal nu contează, pentru mine contează.

XXXV: DÉJÀ VU. MOLDOVA - ZVÎRCOLIRI ALE COMUNISMULUI (… ULTIMELE?...)

Anti-Communist Protests in Moldova - The New York Times
… Numa' chestii serioase în ultima vreme. Mda…
Textul oficial - limbaj de lemn, stereotip: în Moldova îşi fac de cap agenturile străine (române, adică). Pe străzi colcăie elementele destabilizatoare, duşmănoase, provocatori. Demonstranţii sînt - evident - plătiţi de agenturi. Culmea decadenţei, cu valută…
Un preşedinte, comunist atît prin formaţie cît şi prin vocaţie, care acuză o altă ţară - soră de limbă - de "amestec în treburile interne" şi "tentativă de lovitură de stat". Un preşedinte care ameninţă demonstranţii cu moartea - abia voalat - avertizîndu-le părinţii şi profesorii că vor purta responsabilitatea morţii lor, dacă nu îi opresc / liniştesc / controlează. Paralelă mentală cu Ion Iliescu în iunie 1990: aceeaşi şcoală, acelaşi stil.
Trîmbitarea apoi - pe toate canalele oficiale - a ştirii că forţele de ordine sînt autorizate inclusiv să faca uz de armă de foc, pentru "păstrarea ordinii de stat". Expulzarea ambasadorului României - un mizilic, în context.
Apoi, blocarea liberului acces la informaţii, prin presiuni asupra presei interne (control, manipulare, ameninţare, hărţuire, arestări, bătăi, cenzură) şi neutralizarea presei internaţionale (ameninţări, bătăi, arestări, expulzări ale reporterilor străini). Blocarea accesului la internet şi bruierea telefoniei mobile (tactici de gherilă urbană, dacă ţin bine minte). În paralel, blocarea liberei circulaţii a persoanelor, prin (re)introducerea vizelor pentru cetăţenii străini (… pentru cetăţenii români, în special, nu-i aşa?...).
Ştiţi ce urmează? Vă spun eu: chemarea echivalentului moldovenesc al minerilor în capitală, "să facă ordine". Să îi pună cu botul pe labe pe toţi cei ce au o altă părere, să spargă cîteva capete inteligente, idealiste şi tinere, să îndoaie cîteva spinări, să se mai dezmorţească şi ei. Să devasteze cîteva sedii ale inamicilor politici. Să pună, după aia, flori în parcurile călcate în picioare de nesimţiţii ăia de demonstranţi. Mda.

De partea română - multă tăcere. Pe scurt, iar ne-au prins cu nădragii în vine, halal servicii secrete, halal strategie, interes naţional, etc.. De remarcat poziţia surprinzător de verticală a ministrului de externe Diaconescu, un pesedist care se dezice acum - prin tot ceea ce zice şi face - de seniorul partidului său, kaghebistul uitat de Dumnezeu printre noi Ion Iliescu.

XXXI: CULMI ALE MANAGEMENTULUI DE CRIZĂ. AJUN DE CRĂCIUN, ROMÂNIA.

Scrooge
Disclaimer:
Orice asemănare cu persoane şi întîmplari reale este pur întîmplătoare. Nu voi raspunde provocărilor deci vă rog nu-mi testaţi vigilenţa :P.

Mă-ntreb uneori cum ar fi…
… Cum ar fi să ajungi într-atît de lipsit de idealuri încît să-ţi asumi ca unic scop în viaţă cîştigul material, să fii gata să faci orice pentru asta, absolut orice. Să calci peste oricine ţi-ar sta în cale, la o adică.
… Cum ar fi să fii atît de suspicios încît să porneşti în orice discuţie de la premisa că interlocutorul vrea să te mintă ori să te fure, să-ţi numeri discret pe sub masă, pe pipăite, degetele, dupa orice strîngere de mînă.
… Cum ar fi să fii atît de altruist în nefericirea ta încît atunci cînd suferi să simţi nevoia să-i faci şi pe cei ce depind într-un fel sau altul de tine să sufere odată cu tine. Suferinţă sincronă.
… Cum ar fi să-ţi fie atît de indiferenţi oamenii din jur încît s-atribui fiecăruia dintre ei cel mult valoarea unei piuliţe M6.
… Cum ar fi să fii atît de acru încît tuturor subalternilor tăi să li se strepezească, instantaneu, dinţii.
… Cum ar fi s-ajungi atît de cărpănos încît să foloseşti ca pretext mult-trîmbiţata criză economică pentru tăierea / micşorarea la valori simbolice a primelor de Crăciun şi să nu dai creşterile de salarii promise cu luni înainte.
… Cum ar fi să priveşti absent cum o parte din tine dispare. Să îi dai periodic cu sare, pînă se usucă şi moare.

Cum ar fi să fii Scrooge, să te jignească profund veselia şi starea de bine a celor din jur. Să te simţi obligat să-i aduci cu picioarele pe pămînt, nu-i aşa, înapoi la starea mizerabilă, firească pentru tine, mă tot intreb.

XXIX: 1 DECEMBRIE 2008, BUCURESTI, POST-ALEGERI

Nest Guard by City Parrots
Defilare terestră anu' ăsta, fără aviaţie (Thank You God, pentru ceaţă, deja începusem să mă împac cu ideea că azi mă vor trezi motoare de elicopter şi de avion turate la joasă înălţime, repetînd vacarmul de acum cîteva zile, cînd au facut exerciţii…). M-a distrat un pic APV-istul de la biroul de presă al armatei care comenta la TV, limbajul lui mi-a confirmat că Moş Teacă traieşte printre noi mai departe în spirit, unele lucruri nu se schimbă niciodată, sînt de-a dreptul perene.
Altfel? Privim pe geam ceaţa de-afară şi numărăm voturi. Apropos de voturi, aseară mă deprimasem complet la vestea exitpoll-urilor cum că PSD + PUR ar fi pe locul întîi la distanţă, ne aşteaptă vremuri căcăcioase, m-am gîndit atunci, să ne punem la punct paşapoartele. Azi-dimineaţă din contra, veselie nesperată, la primele numărători parţiale: PSD-ul bătut cu trei - patru procente. După aia s-au echilibrat, în cursul zilei diferenţele au scăzut sub unu la sută. Cu variaţii de la zonă la zonă, se pare că nu s-au săturat încă de comunism în ţara asta: nişte moldoveni, nişte dobrogeni şi nişte olteni. Deştepţii.
Eu m-am săturat de ei de mult, le-am văzut adevăratele feţe, de aia, le-am văzut colţii rînjiţi, ochii sticloşi şi ghearele, mai ales ghearele, din spatele costumelor scumpe şi ale cămăşilor scrobite. Nu că n-aş aprecia o stîngă puternică, dar mi-am jurat că nu voi vota PSD-ul decît abia cînd toţi ăia de-au fost în partid şi în funcţii în intervalul 1990 - 1996 vor fi ieşit cu toţii la pensie sau (mai bine) se vor fi dus deja la locul lor de veci, în raiul lui Marx şi al lui Lenin, acolo unde le e locul. Ce bine că au venit la pachet în alegeri cu ăia de la PUR / PC / Antene / Fundaţia Voiculescu sau whatever s-or mai numi anul ăsta, avem şansa de a-i vedea intrînd împreună în opoziţie, tot la pachet (… la conservă?...).
Nu că ăilalţi or fi nişte sfinţi, personal mi-aş dori - de exemplu - ca Nicolăescu să îşi facă o viaţă întreagă tratamentele (doctori, spitale, analize, operaţii, medicamente) bugetate de el, cît a fost ministru. Să vadă cum e. Na, că am ajuns să şi bleastăm.
Ungurii s-au scos şi de data asta, ceva mai subţiri şi ei - în jur de şase la sută - la mustaţă am putea spune. Nu şi-au exprimat opţiunile de alianţe, aşteaptă să vada cine-i mai tare, să se alieze şi ei la tabăra victorioasă. Normal.
Au rămas şi unii, cică, pe-afară, vezi, aşa-i la uninominal: pericolul public Vadim şi făt-frumosul Becali. Amîndoi fac pe jicniţii, au apucat să spună deja că ceva nu-i în regulă, sigur cineva i-a furat, e o conspiraţie generală a lichelelor împotriva oamenilor cinstiţi şi reprezentativi, ca ei. Deci sînt pe-afară. Atîta pagubă.

Bun. Or să numere toate voturile în două - trei zile, o să ştim zecimalele atunci. Mai departe? Mai departe să-i vedem dacă s-or înţelege, să vedem ce-o să iasă de-aici. Să vedem dacă or fi în stare. Să vedem dacă i-am votat şi pe ăştia degeaba.

XXVI: PE MARGINEA UNUI NUP ANUNŢAT

Mineriada 13-15 iunie 1990 by Romulus Cristea
* Titlu de presă - 13 octombrie 2008: “NUP pentru Ion (Ilici) Iliescu în dosarul mineriadei din 13 – 15 iunie '90”.
Mda, se pare c-a scăpat, şobolanu’ kaghebist, şi de data asta… se pare că ăsta-i destinul lui de “liber cugetător” pe pămîntu’ ăsta, să trăiască bine-mersi, să-i îngroape pe toţi şi să nu se-atingă nimeni de el. Pe lumea asta, că pe ailaltă… presupun că acolo are deja rezervat un cazan special, în secţiunea VIP din Iad, plin ochi cu smoală rusească şi încălzit cu gaze ruseşti. Scump, da’ merită. Auzi, cică n-are nici o vină, cum ne-a putut trece aşa ceva prin cap?...

… Parcă nu l-am văzut la televizor, eu şi-o ţară întreagă, chemînd “oamenii de bine ai ţării” să vină la Bucureşti, “să apere instituţiile statului de elementele reacţionare”… Şi-au venit minerii, cîtă frunză şi iarbă, pîrtie au facut. Universitatea, Arhitectura, sedii ale partidelor de opoziţie, ale organizaţiilor studenţeşti şi ziarelor de altă opinie decît cea “oficială” – peste tot au trecut. Echipamentul “standard” al unui miner conţinea: lămpaş (util în detectarea studenţilor ascunşi prin subsoluri), tîrnăcop (în caz că era vreo uşă-ncuiată), furtune de presiune, cu piuliţe la capăt. Colegul O.N. a văzut piuliţele alea foarte de-aproape (de la numai cîţiva centimetri), scoţînd scîntei şi muşcînd din tencuiala luminatorului prin care încercase să scape, la fiecare izbitură, în timp ce respectivul miner îl prinsese de-o mînă, să-l tragă-năuntru, înapoi, la bătaie. Aveau şi cizme minerii ăştia, dovada fiind coastele rupte ale colegului M.I., tratat o lună în Austria, de Médecins Sans Frontières, unde autorităţile i-au oferit azil politic (a refuzat, patriotic… fraierul). Luni de zile a avut probleme de vorbire, îi trebuiau secunde bune pentru a pronunţa un cuvînt… Aveau şi bîte, dovadă stau o mulţime de capete sparte – practic nici unul dintre colegii mei, prinşi de mineri în Universitate, n-a scăpat fără capul spart. Aveau şi umor minerii, să ştiţi, colegul M.B. ne-a povestit cum, după mama de bătaie primită, zăcînd mai mult mort decît viu pe marginea fîntînii arteziene de la Arhitectură, i-a auzit pe mineri contrazicîndu-se dacă moare ori nu, perspectivele fiind următoarele: dacă trăia – ajungea la-nchisoare, iar dacă era mort ori pe moarte – ajungea la spital, să-i declare doctorii decesul, să se spele ei pe cap cu el. Băieţi dezgheţati, s-au gîndit că cea mai bună metodă e să-l bage cu capu sub apă, în fîntînă, să vadă dacă mai respiră ori nu. Şi-a ţinut respiraţia şi-a trecut testul. L-au aruncat într-o salvare, ca pe-un sac. La o lună după evenimente, hematoamele începuseră să i se estompeze din albul ochilor, dar încă mai avea sînge în lichidul cefalo-rahidian. Altă poantă bună: colegul D.A., cameraman part-time pentru o televiziune franceză, a tăcut chitic, în speranţa că va scăpa mai ieftin. De bătaie tot n-a scăpat, aţi ghicit, în schimb, printre ciomege şi cizme în burtă a avut ocazia să aprecieze mostre de umor neaoş: “Dă-i, bă, la oase, franţuzului, să vadă şi el cum e pe la noi”… I-au furat adidaşii şi ciorapii Lacoste.
După cîteva zile abia au început să răsară colegii mei, unii scăpaţi din U.M. de Securitate de lîngă Măgurele (unde mîncau bătaie, cu predilecţie, cînd se cereau la toaletă, restul timpului fiind “parcaţi” într-un hangar, pe ciment), precum colegul E.T., pe care l-am văzut venind pe jos, cocoşat şi crăcănat de durere da’ nu l-am recunoscut, atîta era de negru (era alb numa’ în albul ochilor) iar hainele arătau ca şi cum ar fi fost tîrît mai multe sute de metri (surpriză: chiar fusese tîrît mai multe sute de metri…), alţii fugiţi din Spitalul Municipal, unde erau păziţi non-stop de cîte-un securist în civil pe hol, la intrare (cu ajutorul unor colege îndrăzneţe, care le-au dus haine şi i-au susţinut efectiv, fugind împreună pe ieşirea de serviciu…). Stăteau unul lîngă altul la pansat pe un pat de cămin - n-o să uit niciodată urmele groase şi vinete de bîte minereşti, pielea pe-alocuri crăpată… - împreună cu un tînăr muncitor, venit la Bucureşti “să apere democraţia”, şi care, avînd o faţă mai intelectuală, fusese “asimilat” studenţilor de către mineri, bătut şi băgat la dubă… tocmai luase chenzina, pe 13 iunie, avea banii la el – evident, l-au buzunărit :)) …Cred că omul ăla n-a mai votat în viaţa lui cu Iliescu.

La sfîrşit i-a adunat pe mineri la Romexpo, mulţumindu-le public pentru ajutor (s-a dat la televizor). “Anormal a fost faptul că a putut să-i treacă cuiva prin cap să invoce şeful statului cu vreo răspundere în legătură cu ceea ce s-a petrecut în urma acestor acte rebele împotriva instituţiilor statului", a declarat Iliescu, la aflarea deciziei de NUP.
Senin. Ca o floare.

DOUĂZECIŞIDOI: 23 AUGUST, O SĂRBĂTOARE (APROAPE) UITATĂ

Ultima defilare: 23 august 1989                                 &                                "Casa Radio"
Cîndva ziua asta era o sărbătoare proeminentă, cu o profundă semnificaţie, acum a uitat-o aproape toata lumea.
Istoriceşte vorbind, totul a pornit de la decizia conducerii ţării de atunci, în anul de graţie 1944, de-a rupe alianţa cu Axa (Germania + Italia + Japonia) şi-a trece de partea Aliaţilor (Anglia + SUA + URSS), într-un moment cînd războiul începuse să meargă prost pentru Axă. Decizie de conjunctură, aproape la fel de discutabilă ca şi intrarea în război de partea Axei. După război ţara noastră, sub ocupaţie sovietică, a sărbătorit an de an această zi ca sărbătoare naţională, inventîndu-i permanent noi semnificaţii, în funcţie de prioritaţile de moment. Eu am prins doar două:”Insurecţia armată, antifascistă şi antiimperialistă”, cînd eram copil, apoi, spre finalul erei ceauşiste: ”Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”. În timp, deci, s-a “estompat” contribuţia armatei şi s-a pus accent pe caracterul social şi naţional. A, da, şi pe ideea de eliberare socială – de parcă vreun război s-a ocupat vreodată de aşa ceva… Trei zile “libere” – defilări, armată, mulţime, popor.
Ţin minte în mod deosebit ultima defilare, din 1989: oamenii din orăşelul meu, printre care şi fratele meu mai mare, s-au trezit cu noaptea-n cap şi s-au suit pe la patru dimineaţa în autobuzele parcate în faţa Primăriei, pe bază de liste nominale, plecînd apoi spre Bucureşti. Au stat în picioare, în soare, pe-o caniculă cam ca acum, pînă pe la ora două după-amiaza, cînd le-a venit rîndul să defileze prin faţa lui ceauşescu. Defilarea a avut loc pe un bulevard neterminat, prin faţa unor blocuri neterminate – dar cu faţada văruită în grabă şi cu geamuri, apoi prin faţa viitorului Muzeu al PCR, un şantier şi acela, nefinalizat niciodată (cunoscut apoi, pentru o bună bucată de vreme, sub numele de Casa Radio).
Acolo, în clădirea aia, într-un balcon alcătuit din schele şi făţuit în grabă, balcon care nu mai există de mult, a asistat ceauşescu la ultima defilare din viaţa lui. N-a fost de bun augur pentru el. Acum acolo bate doar soarele şi vîntul. Pentru încă o vreme.

OAMENII RĂI EXISTĂ, NU SÎNT UN MIT!

Răutate, Uscăciune... Ţepi
Da, există oameni răi, periculos de răi. Am întîlnit în întreaga viaţă numai cîţiva oameni de felul ăsta. Sînt rari, fiindcă perfecţiunea e rară, pe pămîntul pe care călcăm, atît în bine, cît şi în rău. Iar ei sînt atît de aproape de perfecţiune…
* Un soi este “Omul Ţepos”. Pare că ştie ce spune, pare că ştie secretele universului, stă călare pe ele. Şi cînd colo, încearcă să te-ncalece pe tine, de fapt. Genul care mănîncă cuie şi scoate pe partea cealaltă, la minut, sîrmă ghimpată, ruginită gata.
Dacă te prinzi cu cine ai de-a face, eu zic să-l înjuri, cu vorba bună n-o scoţi la capăt cu el.
* Alt soi este “The Guru”. Am întîlnit doi de soiul ăsta pînă acum, m-a ajutat Dumnezeu şi-am scăpat. Ăştia au cheia înaintării şi mîntuirii tale spirituale chiar la ei, în buzunarul din spate al blugilor soioşi (cazul unu) ori al pantalonilor de trening (cazul al doilea). Dacă îţi pierzi multă vreme pe lîngă domniile lor te vor umfla de idei şi de ceaiuri, nici nu ştiu care din ele sînt mai bune spălătoare de creier. Eu am scăpat fără sechele, de fiecare dată, dar n-am intrat prea adînc în problemă şi-am mai avut şi noroc, pe deasupra. Alţii n-au avut atîta baftă şi-au suferit ani de-a rîndul, centrifugaţi din comédie la o viteză prea mare. Unii nu şi-au revenit complet niciodată.
Cum scapi de ei?... Păi mai întîi trebuie să vrei să scapi, asta-i cam dificil, cu vrutul, cînd ai fost spălat pe creier deja. Singura ta speranţă e că materia cenuşie se spală mai greu, deci daca te duce creieraşu’, vei scăpa. Ca peste tot, cei slabi vor rămîne în urmă. Cum zicea una dintre bunicile mele: “Păcatele tinereţii, maică…”
* Al treilea soi de om rău e cel îmbrăcat în piele de şef, “Managerul-Fără-De-Suflet”. Inteligent peste medie, fără umbră de morală şi dotat cu vaste disponibilităţi financiare, un individ ca ăsta încearcă să-i transforme pe cei de sub el în sclavi pe plantaţie, dispunînd discreţionar de timpul, de munca şi de creativitatea lor, la orice oră din zi şi din noapte. Anulîndu-le voinţa. Strivindu-i. Ştiu cazuri concrete de angajaţi subjugaţi îmbolnăvindu-se grav, unii psihic, alţii făcînd boli fizice grave, desigur, tot pe fond psihic. Legume aproape, la treizeci de ani, revenindu-şi cu greu, ca dintr-un coşmar. Observaţia mea ©: "Copiii rîzgîiaţi ajung manageri pretenţioşi".
Soluţia?... Să-ţi pui CV-ul la punct, să-i dai drumul să umble şi-atunci cînd găseşti ceva – să fugi cît poţi, să fugi ca de dracu’ de sub un asemenea om. Cît mai poţi umbla pe picioarele tale.

Mai grav este că imediat ce-o sa scapi de oricare din oamenii răi de mai sus, se va găsi cineva să-ţi ia locul. Există naivitate, există masochism, există prostie. Iar ei vor profita de toţi şi de toate, fără cea mai mica umbră de regret. Considerînd că totul li se cuvine.

XVII: ÎN CĂUTAREA INTUIŢIEI PIERDUTE (SOMEWHERE, IN THE DARK AGE)

Myszka @ Wave Gotik Treffen 2007 © Jason Juta
Nu, n-am intuiţie. Mă uit ca un bou la cîte-o imagine, de pildă şi mă gîndesc ce poate să-nsemne, ce-a vrut să zică ăl’ de-a pus-o acolo. Mă simt penibil, ca o pasăre kiwi pusă să zboare. Mic şi ţepos. Da, păsări fără de aripi ţopăind pe pămîntul ferm al logicii, asta sîntem, lipsiţi de aripile intuiţiei care ne-ar putea da acces la o altă dimensiune a existenţei.

Eu cred că handicapul ăsta de specie ni se trage de la prigonirea, secole de-a rîndul, a vrăjitoarelor. Prigonirea – iată un eufemism, în spatele căruia se-ascunde cruzimea fără de margini a unor oameni înguşti la minte peste poate, sprijiniţi instituţional chiar de biserică, prin tumoarea numită Inchiziţie, care au ucis sistematic pe oricine era bănuit de-a avea calităţi paranormale. Mă sperie gîndul că oamenii ăia înguşti, dac-ar avea din nou posibilitatea, şi-acum ar face la fel.
Vinovaţi de genocid, da, asta sînt, în urma lor ne-au sărăcit genele. Pun pariu că la Judecata din Urmă, îi vom vedea pe toţi “drepţii” ăştia înfipţi în frigări uriaşe, rotisîndu-se la nesfîrşit deasupra unui rîu de lavă, pentru răul făcut speciei umane. La nesfîrşit.
S-a petrecut în acest fel o selecţie a speciei umane, în mod profund nenaturală. Deşi n-au dispărut complet dintre noi, oamenii cu intuiţie sînt extrem de rari în societatea modernă şi de aceea nu (mai) au o influenţă evidentă în dezvoltarea ei. Plus că tratăm în continuare intuiţia ca pe-un atavism, aşa am fost noi educaţi şi-aşa ne educăm în continuare instituţional copiii, considerăm deci intuiţia ca pe-un soi de-al şaselea deget la mînă, care ne strică imaginea despre noi înşine. Imaginea aia solidă, de calmi, previzibili şi logici.
Şi-ntr-o bună zi se va petrece ceva, accidental desigur, un cataclism cu probabilitate destul de mică, însă cît se poate de posibil: o explozie solară mai mare ca de obicei, ori o schimbare bruscă de polaritate magnetică a pămîntului, ori un meteorit cît un bloc, căzînd undeva, la o întretăiere de plăci tectonice, ori o bombă nucleară defectă, detonată pe orbită, în afara atmosferei, aşa încît să fie obligată să-şi transfere toata energia într-un unic puls de radiaţii electromagnetice (PEM). Scenarii sînt destule, iar (cel putin) fenomenele naturale de mai sus sigur s-au mai petrecut, însă chiar dacă au fost martori, nu prea au fost mulţi supravieţuitori. Rezultatul va fi că vom pierde brusc infrastructura de comunicaţii ce ne ţine legaţi precum un enorm sistem nervos, şi-atunci va trebui să ne descurcăm singuri, fără tehnologie. Şi-atunci vom vedea limitările logicii noastre, şi-atunci vom simţi, mai dureros ca oricînd, lipsa genelor purtătoare de intuiţie, “lăstărite” secole de-a rîndul. It’s not a matter of “if”, it’s a matter of “when”.

Chiar şi-acum probabil cineva încearcă să-mi spună ceva, sînt poate zeci de mesaje la poarta creierului meu acum, iar eu mă uit ca un prost, mă scarpin în cap, învîrt (logic) în mintea mea (logică) posibilităţi şi probabilităţi şi nu înţeleg. Ei bine nu, n-am nici un pic de intuiţie, deci dacă vrei să-mi zici ceva, zi-mi de-a dreptul.

TEN: LEGENDA LEGENDELOR, DUNE

"Blue eyes on blue..."
Totul porneşte de la ideea că omenirea e la o mare răscruce şi dacă nu ne adaptăm, punînd la bătaie în mod consecvent şi programatic informaţia genetică cu adevărat relevantă din noianul de informaţii redundante şi recurente în care ne bălăcim, depăşindu-ne deci propriile limite, vom dispărea ca specie, în fata enormelor pericole ce ne pîndesc. Pericole dinăuntrul, dar mai ales din afara universului cunoscut. O lume trăind în feudalismul postindustrial. O lume ferită prin tabuuri complexe de dominanţa inteligenţei artificiale. O lume a condiţionării mentale extreme – de a fi logic, de a fi asasin, de a fi seducător, de a fi preştient, de a vindeca, de a avea simţul adevărului. O lume ce îşi numără paşii de-a lungul unor ritualuri meta-religioase, plină de profeţi şi profeţii, în care apa valorează mai mult uneori decît viaţa pe care-o-ntreţine. O promisiune smulsă viitorului. O lume de legendă, trăindu-şi propria legendă, plină de potenţialităţi îmbătătoare.

De fiecare dată cînd recitesc Dune scrîşnesc fire de nisip între dinţi şi inspir cu ochii închişi scorţişoară.

NINE: KNOWING YOUR FRIENDS – YAHOO MSG. INVISIBILITY

;))
Mai întîi era o aşteptare febrilă – vroiam să vorbesc cu un amic bun şi era offline, ce enervant, cînd aveam atîtea să-i spun. Săptămîni, luni în şir, tot aşa. Apoi viermele neîncrederii a-nceput să-şi facă loc prin sufletul meu: poate amicul, bunul meu amic, se dă invizibil! Iar viermele a săpat şi mai adînc, pînă la temerea mea cea mai adîncă: poate bunul meu amic se dă invizibil numai faţă de mine!... Şi-atunci a-nceput bîlciul: căutarea pe net de metode de a detecta invizibilitatea “amicilor”. Pe net toată lumea se-ntreabă, unii zic că nu există soluţie, cîţiva doar vin cu propuneri concrete.
Analiştii “experţi” în YM zic că cea mai sigură soluţie e să începi o conversaţie cu amicul presupus invizibil şi să activezi un IMVronment (Doodle), dacă se încarcă îl dă de gol pe amic, cum că are YM-ul pornit şi se-ascunde. Eu n-am încredere, am încercat şi dă rezultate diferite, funcţie de versiunea de client YM utilizată de fiecare din capete, poate sînt şi alţi parametri, nu ştiu exact, am decis că nu merge.
Alte soluţii sînt motoarele de descoperire a invizibilităţii de pe web, în care scrii id-ul YM al amicului şi apeşi pe buton, ca la jocuri mecanice. Iată două bune care merg: Xeeber - iranian (Update 14 mai 2008: site-ul e suspendat de provider, cică "pentru neplată" - incă o măgărie "corporate" :P) şi Ydetector - românesc, mai dau mesaj de “system is busy” cînd şi cînd, din motive de prea multe solicitări de-odată. Mai iată unul bun care e down zilele astea, tot românesc: Yahoo From-Magic, provideru’ cică ar fi de vină (Update 05 mai 2008: de azi este "up", s-a reparat :D). Mai iată altele care merg dar dau rezultate greşite, de regulă: Invisible.ir – tot iranian şi ăsta şi unul vestic, nu ştiu exact ce naţie e, cu două interfeţe publice: una .com – Checkinvisible.com şi una .net – Checkinvisible.net, se vede de departe că e acelaşi motor în spate.
Şi mai este o soluţie, una care spune tot-tot-tot: log-urile din propriul PC, alea arată activitatea tuturor amicilor, vizibili ori ascunşi. Vă propun un experiment: schimbaţi-vă imaginea YM-ului cu alta, de exemplu, notaţi-vă ora şi uitaţi-vă prin loguri, să vedeţi cum discută clienţii de YM între ei, să-şi încarce noua imagine. Logurile cu “client_...” şi “network_...” sînt cele interesante, la sfîrşitul lor mai exact e informaţia de interes, apare după vreo 10 – 15 minute maxim, update-urile se fac uneori cu un pic de întîrziere (le găsiţi aici: C:\Program Files\Yahoo!\Messenger\logs). Sînt fişiere text, vă descurcaţi voi.

Şi după ce vă dumiriţi, dragii mei, nu vă supăraţi, vă rog eu mult de tot, pe amicii ăia care se-ascund de voi. Faceţi ca mine, nu le ziceţi nimic, nu le bateţi obrazu’ pentru un mizilic ca ăsta.
Fiţi voi adevăraţii prieteni şi de această dată şi lăsaţi-o aşa, cum a căzut.

P.S.(necesar, se pare): Fenomenul se petrece în mod identic chiar dacă amicii îşi şterg imaginile din profile :D, fiindcă se înregistrează de fapt solicitarea imaginii puse de mine în YM-ul meu, de către YM-ul lor. Naşpa, nu? :P

P.P.S.(superb): Pentru a avea log-uri detaliate în YM există de downloadat un Logger, chiar de la Yahoo, ce vă va ajuta să aveţi log-uri detaliate ale activităţii şi care nu se şterg la restart-ul aplicaţiei (Atenţie! se downloadează numai cu Internet Explorer şi se instalează cu YM-ul oprit complet). După ce îl instalaţi, reporniţi YM-ul, logger-ul o să-şi intre atunci în atribuţii, în log-uri vor aparea din acest moment toate detaliile dorite. Enjoy!! :))

EIGHT: TRISTEŢEA MIEILOR

Găinile nu gîndesc prea mult de felul lor şi oricum, s-au obişnuit cu ideea deja, cînd le tai gîtu’ vezi, în ochii reptilieni cu pieliţă dublă, înţelegerea faptului că plătesc păcate vechi şi multe, de pe vremea dinozaurilor încă.
Porcii sînt nişte porci, se zbat un pic, guiţă acolo şi ei, acut dar scurt, fără prea mare rezonanţă sufletească, "e catastrofă da’ nu-i bai" parcă se-aude-n surdină cînd tai porcu’. Vacile şi boii – nici atîta, nişte vaci şi nişte boi, cîtă profunzime s-aştepţi de la ei.
Dar mieii... Spre deosebire de celelalte orătănii, mieii percep în mod acut ce li se-ntimplă şi nu înţeleg nicicum, poţi să le explici atîta cît vrei, ei bine nu pot înţelege şi pace de ce ţinem cu tot dinadinsul să le luăm beregata şi să le facem vînt într-un ceaun cu de-a sila. De-aia, înainte să moară, mieii sînt plini de tristeţe. Generaţii şi generaţii de bucătari s-au chinuit şi se chinuie încă să găsească acea combinaţie ideală care să scoată postmortem tristeţea din miel. E-o luptă fără sorţi de izbîndă, să ştiţi, oricîte ierburi / mirodenii / sosuri savante ar face bucătarii ăia geniali, tot mai rămîne un pic de tristeţe pe-acolo, pe undeva, pe fundul ceaunului.
Cei ce simt asta în forul lor interior refuză carnea de miel, cu tot soiu’ de pretexte, cică e grea ori le miroase ceva – aiurea, nu-i credeţi, de fapt ei simt tristeţea rămasă în miel, au radar încorporat de tristeţe. Ăilalţii, nesimţiţii adică, mîncăm mielul lupeşte, cu tot cu tristeţe, şi-nghiorţăim cu mult usturoi verde şi cu vin roşu, ce ni se scurge-apoi prin barbă, împreună cu o picătură de seu şi-un pic de tristeţe amară.

După aia ne punem pe mistuit, noi, cei cu stomacul tare.

SEVEN: DEZÎNDRĂGOSTIREA DUPĂ LEM SAU JURNALUL UNUI EŞEC GLORIOS

În Expediţia a patra din Ciberiada, constructorul Trurl se angajează să-l dezîndrăgostească pe prinţul Pantarcticus de prinţesa Amarandina, din ţara vecină şi duşmană. Contract guvernamental, aşa ceva nu se refuză.
Şi-atunci meseriaşu’ se pune pe treabă, construind, că de-aia e constructor. Mai întîi, folosind ca bază Templul Meditării (fină ironie…) face Feminotronul “…atît cu rol de antrenajer, cît şi de erotor total cu retroacţiune, cu o putere de patruzeci de megamori şi o productivitate efectivă de nouăzecişişase la sută în spectrul voluptăţii penetrante”. Mă rog. N-are succes cu scula asta şi-atunci încearcă cu un ansamblu format dintr-un Delirizator şi o Trivialniţă, fără rezultate notabile însă. Văzînd că nu-l poate dezîndrăgosti, schimbă tactica la o sută optzeci de grade şi construieşte Pruncaruncătoarele, cu care execută un enorm bombardament cu prunci vii asupra duşmanului, pînă îi destabilizează complet economia. Copleşit, duşmanul cere îndurare; ca o condiţie a păcii, nunta are loc, constructorul celebru se retrage în urale, plin de cadouri şi bani. Eşec asumat al metodei ştiinţifice, problemă rezolvată prin şantaj, over all. The End.
Noi, trăitori în lumea asta plină de limitări, nu putem, se pare, nici să declarăm un razboi, nici să bombardam măcar un cătun cu copii instant, înecîndu-l în scutece. Singura opţiune viabilă, pentru cei ce ajung în această situaţie de cacao, pare a fi să sufere precum nişte cîini. Catharsisul adică. Purificarea prin foc. Pasărea Phoenix. Eroi de nevoie, nimeni nu-şi propune de fapt sa fie erou, parcă n-aţi şti.

… Deşi Trivialniţa aia sună beton, straşnică idee, să scapi de îndrăgostirea nedorită trivializînd obiectul dorinţei, coborîndu-l adică, prin exacerbarea senzualităţii chiar, sub nivelul dezirabilităţii…
Toţi bărbaţii sînt nişte porci, nu-i aşa? :P

FOUR: READING THE BODY LANGUAGE

Hai să-ţi spun cum se face, acu’ dacă veni vorba: mai întîi şi mai întîi te aşezi într-un loc de unde să ai o vedere de ansamblu. Ar fi indicat să fi dormit bine înainte de asta şi să ai la-ndemînă o cafea tare. Ar fi de-a dreptul contraindicat să fi mîncat recent, cică burta plină limitează percepţiile.
Apoi faci efortul de a nu auzi nimic din ceea ce se petrece în jur, să vezi totul ca pe-un film mut; e un efort, recunosc, dar poţi “trişa” cu un fond sonor de baraj, muzică la căşti de exemplu, eu o prefer ambientală, mă ajută cu adevărat în astfel de cazuri (“Tu aşează-te deoparte, regăsindu-te pe tine...” – zicea Poetul).
Apoi te uiţi în jur şi încerci să corelezi gesturile si atitudinile celor de faţă. Dacă ai o oarece sensibilitate vei începe să vezi reale şi potenţiale poveşti de dragoste: unele ascunse de ochii lumii, unele nerostite, unele disperate, unele nefireşti, unele chiar triste. Cea mai haioasă (şi tristă, în acelaşi timp) situaţie pe care o poţi întîlni este aceea în care doi oameni se iubesc de fapt dar nici unul nu este conştient de chestiunea asta.
Fii pe fază şi vei vedea toate combinaţiile posibile. A, uitasem: priveşte totul în jur fără preconcepţii, dar totuşi cu o doză de naivitate, fără ea nu iese nimic.

Dacă faci asta într-un loc public poate fi ca un film; dacă o faci la servici, capătă proporţiile unui adevărat serial.