XXXIV: LEADERSHIP ŞI SENIORITATE

Roman Coin Emperor Trajan
Despre leadership se vorbeşte mult în ultima vreme ca despre soluţia - panaceu pentru toate problemele unei firme / grup de oameni / ţări. Liderul e văzut ca un soi de Alexandru Macedon, tăind Nodul Gordian fără prea multe discuţii, dintr-o singură lovitură măiastră de sabie, ori ca un Moise, traversînd Pustia, găsind o ţară Poporului său, despicînd apele cu un singur gest, din încheietură. Pe scurt, Liderul e capabil să ia decizii corecte în cele mai naşpa situaţii, nu-i afectat de triviala problematică umană, e un pui de Superman, cel putin cu un cap deasupra amărăştenilor. Totul sună ca si cum ar fi o calitate înăscută, deci iată o primă concluzie: leadershipul nu se învaţă la şcoală.
Senioritatea e cu totul altă mîncare de peşte. Ea apare în timp şi se arată atunci cînd, în faţa unei probleme noi, "la prima vedere", subiectul reacţionează ca şi cum ar avea un "déjà vu". Ştie cum se rezolvă: cîndva, cu ceva vreme în urmă, cu certitudine în altă formă, a mai facut aşa ceva. Senioritatea apare atunci cînd experienţele vietii - profesionale, în primul rînd, dar nu numai - se petrec cu folos, lăsînd în urma lor cîte un înţeles, desprins de elementele întîmplărilor concrete. Prin excelenţă, într-o situaţie dificila, seniorului i se cere părerea, înainte de a se lua o decizie. Fiind rezultatul (distilat) al unei acumulări, iată şi-aici aceeaşi concluzie: nici senioritatea nu se învaţă la şcoală.

De regulă leadershipul şi senioritatea stau fiecare în banca lor, nu se-amestecă: liderii se mulţumesc să conducă, fără a avea ascendentul moral de a şti să faca un lucru pe care nu l-au mai făcut pînă atunci, iar seniorii nu se-nghesuie să conducă. Cazurile în care leadershipul şi senioritatea se întîmplă simultan aceleiaşi persoane sînt rare, iar rezultatele sînt pe măsură, adică excepţionale. În situaţiile astea de regulă primul pas e senioritatea.