EIGHT: TRISTEŢEA MIEILOR

Găinile nu gîndesc prea mult de felul lor şi oricum, s-au obişnuit cu ideea deja, cînd le tai gîtu’ vezi, în ochii reptilieni cu pieliţă dublă, înţelegerea faptului că plătesc păcate vechi şi multe, de pe vremea dinozaurilor încă.
Porcii sînt nişte porci, se zbat un pic, guiţă acolo şi ei, acut dar scurt, fără prea mare rezonanţă sufletească, "e catastrofă da’ nu-i bai" parcă se-aude-n surdină cînd tai porcu’. Vacile şi boii – nici atîta, nişte vaci şi nişte boi, cîtă profunzime s-aştepţi de la ei.
Dar mieii... Spre deosebire de celelalte orătănii, mieii percep în mod acut ce li se-ntimplă şi nu înţeleg nicicum, poţi să le explici atîta cît vrei, ei bine nu pot înţelege şi pace de ce ţinem cu tot dinadinsul să le luăm beregata şi să le facem vînt într-un ceaun cu de-a sila. De-aia, înainte să moară, mieii sînt plini de tristeţe. Generaţii şi generaţii de bucătari s-au chinuit şi se chinuie încă să găsească acea combinaţie ideală care să scoată postmortem tristeţea din miel. E-o luptă fără sorţi de izbîndă, să ştiţi, oricîte ierburi / mirodenii / sosuri savante ar face bucătarii ăia geniali, tot mai rămîne un pic de tristeţe pe-acolo, pe undeva, pe fundul ceaunului.
Cei ce simt asta în forul lor interior refuză carnea de miel, cu tot soiu’ de pretexte, cică e grea ori le miroase ceva – aiurea, nu-i credeţi, de fapt ei simt tristeţea rămasă în miel, au radar încorporat de tristeţe. Ăilalţii, nesimţiţii adică, mîncăm mielul lupeşte, cu tot cu tristeţe, şi-nghiorţăim cu mult usturoi verde şi cu vin roşu, ce ni se scurge-apoi prin barbă, împreună cu o picătură de seu şi-un pic de tristeţe amară.

După aia ne punem pe mistuit, noi, cei cu stomacul tare.

SEVEN: DEZÎNDRĂGOSTIREA DUPĂ LEM SAU JURNALUL UNUI EŞEC GLORIOS

În Expediţia a patra din Ciberiada, constructorul Trurl se angajează să-l dezîndrăgostească pe prinţul Pantarcticus de prinţesa Amarandina, din ţara vecină şi duşmană. Contract guvernamental, aşa ceva nu se refuză.
Şi-atunci meseriaşu’ se pune pe treabă, construind, că de-aia e constructor. Mai întîi, folosind ca bază Templul Meditării (fină ironie…) face Feminotronul “…atît cu rol de antrenajer, cît şi de erotor total cu retroacţiune, cu o putere de patruzeci de megamori şi o productivitate efectivă de nouăzecişişase la sută în spectrul voluptăţii penetrante”. Mă rog. N-are succes cu scula asta şi-atunci încearcă cu un ansamblu format dintr-un Delirizator şi o Trivialniţă, fără rezultate notabile însă. Văzînd că nu-l poate dezîndrăgosti, schimbă tactica la o sută optzeci de grade şi construieşte Pruncaruncătoarele, cu care execută un enorm bombardament cu prunci vii asupra duşmanului, pînă îi destabilizează complet economia. Copleşit, duşmanul cere îndurare; ca o condiţie a păcii, nunta are loc, constructorul celebru se retrage în urale, plin de cadouri şi bani. Eşec asumat al metodei ştiinţifice, problemă rezolvată prin şantaj, over all. The End.
Noi, trăitori în lumea asta plină de limitări, nu putem, se pare, nici să declarăm un razboi, nici să bombardam măcar un cătun cu copii instant, înecîndu-l în scutece. Singura opţiune viabilă, pentru cei ce ajung în această situaţie de cacao, pare a fi să sufere precum nişte cîini. Catharsisul adică. Purificarea prin foc. Pasărea Phoenix. Eroi de nevoie, nimeni nu-şi propune de fapt sa fie erou, parcă n-aţi şti.

… Deşi Trivialniţa aia sună beton, straşnică idee, să scapi de îndrăgostirea nedorită trivializînd obiectul dorinţei, coborîndu-l adică, prin exacerbarea senzualităţii chiar, sub nivelul dezirabilităţii…
Toţi bărbaţii sînt nişte porci, nu-i aşa? :P

SIX: ABOUT INTERNET – THE MEANING, FROM MY PERSPECTIVE (I)

Dacă am face o analogie între evoluţionism şi dezvoltarea internetului, am putea spune că ultimii zece ani seamănă cu saltul evolutiv de la parameci şi euglene, mici dar complet autonome dealtfel, la meduze, incomparabil mai mari, mai complexe, dar şi mult mai vulnerabile în faţa agresorilor şi bolilor de orice fel. Abia s-au definit timid primele organe, mai întîi cele de reproducere evident :P, apoi alea de mîncat şi excreţie (ba ştiu nişte softişti care ar fi în stare să-şi dedice timpul lor liber să-i creeze internetului un organ de băut bere, trust me, atîta altruism uneori mă face să plîng…); încetul cu-ncetul prinde contur un rudiment de sistem nervos, parţial cu rol de comunicare, au început să se formeze şi primele excrescenţe (tentacule?...) în sfîrşit, e o evoluţie complexă dacă o priveşti de aproape, puerilă dacă o priveşti în ansamblu.
Aştept cu interes vertebrarea. Aştept cu interes specializarea neuronilor. Gruparea lor, conectarea ne-haotica. Apoi instinctele. Intr-un final (ori început) glorios, primele gînduri proprii (deşi sînt optimist de fel, nu cred că le voi apuca pe lumea asta…)
Şi toate astea, pe un suport atît de fragil – cred că voi vorbi despre asta altădată, acum vreau să rămîn cu imaginea asta optimistă pe retină, am nevoie de ea, mă duc să bag cornu’ în pernă şi vreau să visez frumos.

CINCI: CE ZACE-N BAGAJUL CU GENE AL UNUI PUI DE GĂINĂ

Te uiţi la o găină şi nu prea-nţelegi de ce are muşchii ăia enormi la picioare, nu tocmai justificaţi de efortul necesar deplasării orătaniei prin curte, îţi trece o clipă prin creier că poate Dumnezeu s-a distrat făcînd frigărui umblătoare. Motivul acestei gustoase disproporţii devine evident cînd remarcăm că încheietura genunchiului stă flexata în permanenţă într-un unghi greu de digerat pentru noi, oamenii. Dacă am imita mersul găinilor, am avea si noi, negreşit, picioare uriaşe, cam ca luptătorii de Sumo.
Se pare că poziţia asta e o moştenire ancestrală venită direct de la strămoşii reptilieni, care au găsit o modalitate extremă de adaptare la o climă mult mai rece, încălzindu-şi brusc sîngele şi micşorîndu-şi drastic statura.
Deci piciorul ăla de pui suculent din farfurie poartă cu mîndrie peste 90% din moştenirea genetică a unui vorace T-Rex, trecut printr-un îndelungat şi adesea ofensator proces de domesticire. Privirea rece a găinii ne spune însă că-i vorba doar de o formă de ocultare a strămoşului carnivor, în aşteptarea unor vremuri mai bune.
Cu proxima ocazie cînd veţi mai devora un picior gustos de urmaş de T-Rex, amintiţi-vă că a fost o vreme cînd lucrurile stăteau exact pe dos.

Bon Appétit!