DOUĂZECI: GENERAŢIA “X” – GENERAŢIA INVIZIBILĂ

”The Time Has Come For Those Who Are Different To Stand United”
Percepută ca atare abia de curînd, generaţia din care fac parte a început să iasă la lumină discret, lăsînd la vedere numai “vîrful aisbergului”. De ce “Generaţia Invizibilă”? Pentru că mă uit în jur şi văd maxim o zecime din vechii mei colegi de facultate, restul sînt împrăştiaţi în întreaga lume. În întreaga lume civilizată şi avansată tehnologic adică – şi peste tot au ajuns în funcţii-cheie. “Discreţia” acestei generaţii este cu atît mai evidentă dacă luăm în considerare faptul că au fost mai mulţi decît ceilalţi – şi decît generaţia anterioară, şi decît cea cea care a urmat, datorită anomaliilor sociale precum mult-hulitul decret anti-avort dat de ceauşescu (am scris cuvintele astea special cu litere mici, să ştiţi că am voie, fiind produsul direct al acestei anomalii). Ceea ce a “uitat” să facă societatea care i-a obligat să existe, a fost să le asigure acces la învăţămîntul superior, de exemplu, stau mărturie tuturor că locurile în facultăţi nu s-au suplimentat, în fata valului aproape dublu de absolvenţi de liceu din acea vreme. Societatea comunistă n-avea nevoie de intelectuali, nimic nou aici. După revoluţie (iarăşi litere mici asumate..), cei din Generaţia X au auzit de protecţie socială, case ieftine pentru tineri etc. însă majoritatea lor n-au avut parte de ele. Generaţia X s-a descurcat (şi se descurcă încă) pe cont propriu. “Prin noi înşine”, iată cît de bine se potriveşte sloganul liberal acestei generaţii.
Studiul ăla de marketing vehiculat prin presă este în bună parte bullshit, trust me – vă spune asta un mare (fost) fumător de Carpaţi şi mare (fost si actual) mîncător de Eugenia şi Ciocolată cu Rom. Nu, nu cumpăr produsele după ambalaj – asta e o chestiune de (lipsă de) IQ, părerea mea… Da, îmi place Phoenix şi îl respect pe Maestrul Florin Piersic, dar nu sînt idolii mei. Queen mai degrabă… Generaţia X e workohoolică şi nu suportă comunismul – aici m-aţi prins...

Eu cred că Generatia X abia de-acum va ieşi la lumină, abia de-acum se va afirma. Pînă acum a stat precum vinul bun, în butoaie, cîştigînd arome nepreţuite. Cîştigînd valoare. Oare sînteţi pregătiţi pentru noi?...

XIX: MANAGERIATUL - STARE DE SPIRIT

“Scule” de management: laptop (cu mouse – “ardei iute”), mobil, sabie :P
Ce bine e cînd ai în buzunar o carte de vizită pe care scrie manager, respiri brusc mai uşor, ţii spatele drept şi mergi mai ţanţoş pe stradă. Dacă te roade însă curiozitatea intelectuală de-a căuta la rădăcina cuvintelor te vei dumiri că to manage înseamnă a aranja / a descurca, deci manager înseamnă descurcăreţ. Prozaic, nu-i aşa, iată încă un exemplu în care traducerea în neaoşa limbă română distruge misterul cuvintelor. Auzi tu, descurcăreţ, parcă îţi creşte cocoaşa la loc şi-ncepi pe nesimţite să-ţi tîrşîi picioarele.
Îţi trebuie talent şi perseverenţă să fii un bun manager dar mai ales trebuie să fii gata să accepţi că vei fi privit cu totul altfel de cei ce ţi-au fost (pînă acum) colegi ori prieteni. Asta dacă vei mai avea vreun prieten de-acum înainte, de tine depinde chestiunea asta de fapt. Puterea e-o băutură care se urcă pe nesimţite la cap şi te-ajută să uiţi rapid de unde-ai plecat. Toţi cei din jur vor deveni brusc lipsiţi de importanţă, simpli pioni supuşi capriciilor tale, sacrificabili la o adică. Fiind campion la a-ţi găsi scuze, vei găsi justificare pentru orice gest vei face, oricît de egocentric ar fi. Pe măsură ce egoul tău (inevitabil) va creşte, cei din jur vor simţi asta din ce în ce mai acut şi-n scurtă vreme nu te va mai contrazice nimeni, vei avea dreptate orice le-ai spune. Asta cînd ţi se va urca, inevitabil, manageriatul la cap.

Dacă vei depăşi momentul ăsta critic şi vei mai avea încă prieteni, atunci poate vei avea o şansă reală să se-aleagă ceva de capul tău. Dacă nu ca manager, atunci cu certitudine ca om.

OPTÎŞPE: CUM SĂ-ŢI ALEGI (ORI NU) PRIETENII. PRIETENE, CARE EŞTI (ORI CARE AI PUTEA SĂ FII)

"We are friends... :)"
Se zice că familia nu ne-o alegem, ne e data la naştere de regulă, împreună cu “kitul standard de instalare” (îmi place cum sună chestia asta). Desigur, există excepţii – nu-i aşa, întotdeauna există excepţii. Nici rasa, sexul, religia ori ţara în care trăim nu sînt pe-alese, deşi – of course, în extremis – unii dintre noi, nemultumiţi de situaţie, încearcă să le schimbe pe-astea din urmă. Unii chiar reuşesc. Excepţiile, desigur.
Însă prietenii – oare pe ăştia cum îi alegem? Aici nu prea putem vorbi de predeterminare, “e prietenul meu fiindcă s-a nimerit să fie pe-acolo, prin preajmă” – ăsta nu-i un argument serios. Colegii (de orice fel) nu ne sînt în mod necesar prieteni. Adesea îi numim prieteni, în mod greşit, pe cei ce ne plac ori pe care-i plăcem noi, fără să ţinem cont de alte criterii. Ei nu ne susţin cînd ne arde buza, la greu. Ei sînt de fapt “slăbiciunile noastre cu chip de prieteni”.
Poate c-ar trebui să-i alegem după criterii clare. Eu aş propune ca “pretendenţii” să se-nscrie numai pe bază de voluntariat, adică în primul rînd să fie disponibili de-a fi prieteni, de-a dărui ceva din sufletul lor. Apoi ar trebui verificate principiile, alea două sau trei importante după care ne ghidăm întreaga viaţă, să fie aceleasi la amîndoi. Abia acum vine rîndul “plăcutului” – e important şi ăsta, placutul, doar nu vrei să stai nas în nas, toata ziua, cu un prieten nesuferit. Pentru oamenii destupaţi – zic eu (pentru mine, at least) vîrsta, sexul, rasa, naţionalitatea – nu sînt criterii, pur şi simplu nu sînt. Nici pentru prietenii mei.
Aş mai adăuga un criteriu, destul de important (cel puţin) pentru mine: IQ-ul. Să te ferească Dumnezeu de prietenul prost, asta-ţi urez din toată inima, cititorule. Am văzut obraji crăpînd de ruşine pentru un prieten idiot, cred că şi voi aţi văzut ori păţit – nu se poate să nu. Ne-o facem singuri să ştiţi, nu mai avem nevoie de “ajutorul” duşmanilor, ne “descurcăm” singuri adică alegîndu-ne prieteni proşti. Pe scurt, eu i-aş testa :P

“Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el aflat-a comoară.” – cuvinte greu de contestat. Să ştiţi că eu am mulţi amici şi colegi dragi la care ţin. Am şi prieteni – puţini, dar buni. Am încercat să le fiu şi eu prieten bun, la rîndul meu. Mi-am oferit prietenia de cîteva ori în viaţă (ocazii numărate pe degete) – uneori oferta mea a fost bine primită, alteori a fost refuzată. I can live with that.
Voi cum staţi, dragilor? :)